Shelter in place – Nora Roberts

16 sept.

” Iubirea e ca un fel de lipici. Daca o folosesti cum trebuie poti repara aproape orice.”

Era o seară obișnuită la mallul din apropierea orașului Portland, Maine. Trei adolescenți, Simon Knox și cei mai buni prieteni ai ei, Tish și Mi așteptau să înceapă filmul. Un tânăr flirta cu o fată care vindea ochelari de soare. Mame și copii mergeau la cumpărături. Managerul magazinului de jocuri video îndemna clienții să cumpere. Atunci au început împușcăturile…

Haosul și măcelul au durat doar 8 minute până când ucigașii au fost doborâți. Dar pentru cei care au supraviețuit acelor momente de groază, a părut că durează o veșnicie. Iar traumele le-au dus cu ei toată viața. În anii următori, cei trei adolescenți de atunci vor face totul ca să uite sau să repare trecutul. Mi s-a dedicat carierei de polițist. Simone s-a închis în sine, încercând să uite memoria acelor clipe, când a reușit să se ascundă în toaletă, dar aștepta cu sufletul la gură să fie prinsă. Tish nu a fost niciodată satisfăcută de ancheta poliției în legătură cu incidentul de la DownEast Mall și a încercat să înceapă cercetările pe cont propriu.

Pe măsură ce supraviețuitorii se vindecă și își găsesc un drum în viață, vor descoperi că un alt răufăcător îi pândește. De această dată, s-ar putea să nu existe scăpare. Și chiar în aceste momente dramatice se înfiripă o nouă poveste de dragoste…

Fragment:

2,5 din 5 *****

Reclame

Petherick House

12 sept.

” -Fiica mea mi-a spus că vreţi să scrieţi despre Petherick House într-una din cărţile dumneavoastră.

-Nu chiar, am răspuns. Mă interesează mai puţin casa, cât mai ales ceea ce… ceea ce locuieşte în ea. Şi-a împreunat degetele, precum cleştii unui rac, imobilizându-şi-le de parcă ar fi vrut să le domolească tremurul.

-Locuieşte…?

-Domnule Adderstone, cred că ştiţi foarte bine la ce mă refer. Părea pe punctul de a respinge această idee, dar, chiar în clipa în care se pregătea să vorbească, şi-a închis ochii. A rămas astfel mai mult de un minut. Când şi-a deschis ochii din nou, expresia lor se schimbase într-un amestec de frică şi milă.

-Poate că aţi vrea să-mi explicaţi ce vi s-a întâmplat acolo, m-a îndemnat el. I-am spus totul. întreaga istorie, de la început până la sfârşit, de la sosirea noastră şi dispariţia lui Sarah, până la desfăşurarea anchetei. M-a ascultat în tăcere, asemenea cuiva care auzise o poveste repetata de multe ori şi care, totuşi, continua să se agaţe de fiecare cuvânt, în speranţa că, undeva, ceva s-a schimbat. Ochii îi erau aţintiţi asupra unui punct de pe peretele opus. După ce-am încheiat, a rămas gânditor timp îndelungat. Părea să-şi fi fixat privirea altundeva, departe, în orice caz, nu în camera aceea. Am lăsat să crească tăcerea până ce a umplut fiecare colţ al încăperii. Se aşternuse o linişte adâncă. Puteam să-mi aud desluşit propria respiraţie. În cele din urmă, şi-a ridicat spre mine ochii trişti.

-Este chiar mai rău decât mă temeam. A ezitat. Am văzut cum ochii îi rătăceau către un tablou de pe perete. I-am urmărit privirea. Pictura reprezenta o femeie foarte tânără, într-o rochie albă.

-Aceasta este prima mea soţie, Bryony, mi-a arătat. Ştiaţi că şi ea a dispărut la Petherick House?

-Da, am spus. Domnul Pentreath mi-a pomenit ceva.

-Ne-am stabilit acolo la scurt timp după luna noastră de miere. Am crezut… mi-am închipuit nebuneşte că prezenţa ei în casa aceea ar fi reuşit să alunge orice urmă a răului care mai rămăsese. Mi-am imaginat, chiar, că ne-am fi putut face un cămin acolo. Dar a urât Petherick House din momentul în care a pus piciorul înăuntru. Amândoi am crezut că sentimentul acesta va trece, dar, dimpotrivă, lua proporţii în fiecare zi petrecută acolo. Apoi, chiar când ne hotărâserăm să plecăm, a dispărut. N-am mai văzut-o niciodată. Pentru un moment, se cufundă în amintiri. Apoi, ochii lui îi întâlniră pe ai mei şi reluă:

-Mă gândeam că totul s-a terminat până acum. Că nu aţi auzit şi nu aţi văzut nimic. Dar constat că m-am înşelat. Se lăsă o pauză îndelungată. N-am adăugat nimic.

-Şi spuneţi că aţi rămas acolo două luni?

-Casa a redevenit tăcută, am încheiat eu o idee nerostită încă. Nu la multă vreme după… dispariţia lui Sarah. Nu eram sigur ce cuvânt să folosesc „Moarte” îmi părea prea definitiv.

-Vreţi să spuneţi „pieire”.

-Poftim?

-Este cuvântul pe care îl folosea mătuşa mea. Ori de câte ori vorbea despre sora ei, Susannah. Se opri. Un văl de durere păru să îi umbrească ochii.

-I-am dat numele ei fetei mele, continuă apoi. I-am dat acest nume într-un act de sfidare. Şi mă rog la Dumnezeu să nu ajung să regret vreodată. Scoase o mică batistă din buzunar şi îşi şterse fruntea.

-Pot să vă ajut cu ceva? am întrebat. Scutură din cap.

-Îmi revin imediat. Urmă o scurtă pauză.

-Spuneţi că Agnes se referea la dispariţia surorii ei cu cuvântul „pieire”. Înţelegea ceva anume prin asta?

-Cred, îmi explică el, că în cazul soţiei dumneavoastră a fost cu adevărat vorba de pieire. Ca lui Bryony a mea. Este un cuvânt vechi, unul dintre cele pe care le foloseau oamenii din partea locului. Nu-i mai auzi în zilele noastre. Nu-mi închipui că se folosea prea mult nici pe vremea mătuşii mele. Se referea la cazurile de dispariţie misterioasă, când se pierdea urma vreunui copil sau a vreunui tânăr. Fermierii spuneau că venea să-i ia un spirit rău, în puterea nopţii, şi că acest spirit îi ţinea închişi sub pământ. Bine, dar asta sunt poveşti de-ale cumetrelor. Şi totuşi, s-ar putea să existe în ele şi un grăunte de adevăr.

-Agnes îşi închipuia că Susannah fusese răpită? îşi scutură capul încet.

-Nu. Asta este ceea ce vroia ea să creadă oamenii. Îi ştia pe cei din partea locului, ştia cât sunt de superstiţioşi. Povestea cu pricina lega limbile celor prea curioşi. Nimeni nu ar fi pus prea multe întrebări despre aşa ceva. Nu pe vremea aceea. Dar mătuşa mea ştia mai multe. Doar ea însăşi o omorâse pe Susannah. Mătuşa mea, domnule Clare, a fost cea mai rea fiinţă din câte am cunoscut vreodată. Credeţi-mă, nu exagerez. În copilărie, n-am ştiut prea multe despre ea, dar, cu un an sau doi înainte să moară, am vizitat-o din când în când. Eram foarte tânăr pe atunci. În adolescenţă, fusesem ţinut departe de mătuşa Agnes, dar, când am împlinit douăzeci şi unu de ani, m-am simţit liber să mă văd cu oricine aş fi dorit. De fapt, era „strămătuşa” mea: tatăl meu era nepotul celei de-a doua soţii a lui Jeremiah Trevorrow, dintr-o primă căsătorie a acesteia. Tatăl lui — adică, bunicul meu — fusese crescut departe de cei din neamul Trevorrow de către rudele din partea tatălui său, din familia Adderstone. În timpul acelor vizite, ea începuse să-mi spună câte ceva despre trecut. Adevărul este că, practic, în a doua jumătate a vieţii ei nu vorbise mai cu nimeni, iar acum găsise pe cineva în faţa căruia putea să se descarce. Pe vremea aceea, încă mai trăia la Petherick House. Acolo a şi murit.

-Dar credeam că… îşi scutură capul.

-A încercat odată să scape de acolo. Casa din Truro îi aparţinuse tatălui ei. Pe vremuri, acesta avusese nişte afaceri în oraş, care îl ţineau departe de familie zile şi chiar săptămâni în şir. Ea păstrase casa şi, din când în când, facea vizite acolo. Dar întotdeuna se întorcea la Petherick. Susannah nu o lăsa să plece.

-Nu înţeleg. Camera în care stăteam dădea către o pajişte liniştită. În răstimpuri, se auzeau paşii vreunui trecător sau zgomotul maşinilor care treceau prin piaţă. Liniştea se aşternea, apoi, din nou.

-Ceva s-a întâmplat în 1887, a continuat el. Mi-a povestit câte ceva despre asta înainte de a muri. Restul l-am descoperit de unul singur. Până acum, am păstrat totul pentru mine. Dar nu cred că dumneavoastră se cade să vă ascund ceva. Deja aţi suferit destul. Meritaţi să înţelegeţi cât de puţin. Vă va linişti sufleteşte, sunt sigur. Este important să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, înainte de „pierderea” lui Susannah. Jeremiah Trevorrow avea două fiice, fiecare de la soţii diferite. Prima soţie, Esther, a murit când Susannah împlinise doi ani. Jeremiah s-a căsătorit cu Elizabeth Jane Wilkes, fiica unuia dintre arendaşii săi. Mai fusese căsătorită o dată înainte, aşa cum am spus, cu bunicul meu, George Adderstone. După un an de zile ea şi Jeremiah au avut un copil. Diferenţa dintre cele două fete era de patru ani. Ea se măsura însă, în mai mult decât ani de zile. Susannah, cea mai mare, a fost, după câte am auzit, un copil încântător, şi, mai târziu, o tânără fermecătoare. Păstrez o fotografie a ei: am să vi-o arăt mai târziu. Se pare că a fost întotdeauna răsfăţata tatălui său. Acesta o iubise pe mama fetiţei cu disperare şi se căsătorise cu Elizabeth-Jane doar ca să aibă cine să o îngrijească pe copilă. Pe Agnes nu a iubit-o. Era o fetiţă la fel de drăgălaşă ca şi Susannah, cu o excepţie: un semn din naştere o desfigurase. Cine ştie dacă din acest motiv sau din altul, Agnes avea o fire acră, posacă. Probabil că, în zilele noastre, un asemenea stigmat nu ar conta într-atât, dar pe vremea aceea era o adevărată tragedie. Atitudinea lui Jeremiah faţă de ea şi de mama ei a transformat-o pe Agnes în fiinţa rănită, plină de ură, care a fost o viaţă întreagă. Această situaţie se statornicise pe deplin până când fetele să fi ajuns adolescente. Când Susannah avea optsprezece ani şi Agnes doar paisprezece, a doua soţie a lui Jeremiah a murit. După câte am aflat, Elizabeth-Jane Trevorrow fusese o femeie fără personalitate. Ştiuse de rivalitatea dintre cele două fete, de ura crescândă a lui Agnes faţă de sora ei, fie că nu voise, fie că nu fusese în stare, nu reuşise să atenueze cu nimic aceste conflicte. După moartea ei, echilibrul căminului începuse să se clatine şi mai puternic, atmosfera devenise şi mai nesănătoasă. Susannah se ataşă mai tare decât oricând de tatăl ei. Era o femeie frumoasă şi nu puţini au fost bărbaţii care s-au arătat interesaţi de ea, dar, de la moartea mamei ei vitrege, a jurat să se dedice unei unice meniri — asigurarea bunăstării lui Jeremiah Trevorrow. Acesta era un om egoist, care a profitat de devotamentul ei. Agnes făcea muncile cele mai grele, dar Susannah era cea lăudată şi răsplătită. Nu cred că i-a dorit vreodată răul surorii ei. Ba, dimpotrivă. Aşa cum am spus, avea un suflet bun şi era cu totul lipsită de egoism. Dar Agnes a ajuns să-şi urască propria situaţie din ce în ce mai puternic. De pe la şaisprezece ani, Agnes a început să-şi găsească împăcarea în biserică. Nu fusese niciodată, după cum mi-a mărturisit, o femeie evlavioasă. Cu timpul, a căpătat reputaţia unei sfinte. Aceasta este calea pe care se salvează adeseori femeile şterse, neatrăgătoare sau cele stigmatizate Şi apoi, când a împlinit şaptesprezece ani, a primit o cerere în căsătorie. Un nou vicar venise la Tredannack cu un an în urmă şi enoriaşii tot stăruiau pe lângă el să-și găsească o soţie. A ales-o pe Agnes Trevorrow. Chipul ei desfigurat aproape că părea un semn al graţiei divine. Ea a acceptat şi, în anul următor, au început să facă planuri de nuntă. La câteva luni după aceea, s-a produs tragedia. Susannah Trevorrow a rămas însărcinată. Au încercat să păstreze secretul în familie, dar, într-un orăşel ca acela, s-a dovedit a fi o strădanie fară sorţi de izbândă. În scurt timp, toată parohia ajunsese la curent. A urmat o întâlnire între Agnes şi vicar: era, desigur, în afara oricărei discuţii ca ea să mai devină acum soţia lui. L-ar fi distrus, iar el era, se pare, un om ambiţios. Ei bine, Susannah a născut la timpul cuvenit. N-a spus niciodată cine a fost tatăl copilului ei, dar, din anumite aluzii, Agnes a aflat sau, cel puţin, s-a străduit să se convingă pe sine — că propriul ei tată era răspunzător. Din acel moment, ura sa, dirijată deopotrivă la adresa surorii şi a tatălui, s-a transformat în dezgust amestecat cu dorinţă de răzbunare. Familia Trevorrow a devenit şi mai retrasă decât era deja. Nimeni din Tredannack sau din St. Ives nu îi mai primea în casă, după cum nimeni nu le mai facea vizite la Petherick House. Puţinii servitori pe care îi mai aveau i-au abandonat. Copilul, Catherine, îi semăna întru totul mamei, la înfaţişare şi caracter. Când fetiţa împlinise patru ani, Agnes a făcut o descoperire care i-a sucit complet minţile. A găsit într-un sertar o copie după testamentul tatălui său. Susannah era numită acolo drept moştenitoarea lui absolută. Petherick House, case din Truro şi pământurile din Tredannack urmau să-i revină ei, în timp ce o alocaţie — nimica toată – fusese pusă deoparte pentru Agnes, ca să aibă din ce trăi. În eventualitatea morţii lui Susannah, întreaga proprietate, împreună cu tot capitalul păstrat în bancă, i-ar fi revenit lui Catherine, averea fiind administrată de tutorii săi până ce ea ar fi împlinit douăzeci şi cinci de ani. Trei morţi stăteau între Agnes şi libertatea ei. Şi existau toate motivele să se creadă că micuţa Catherine avea să-şi găsească, la timpul cuvenit, un bărbat şi să aibă proprii ei copii, cărora le-ar fi transmis în mod firesc, această moştenire. Jeremiah Trevorrow a murit în februarie 1887. Certificatul de deces declara că moartea s-a produs „din cauze naturale”. În realitate, fiica sa, Agnes, îi administrase, timp de câteva luni de zile, doze mici de otravă. Lăsase apoi să treacă o vreme, înainte de a lovi din nou. Cred că îşi pusese deja la punct mărturia pe care avea să o facă la o eventuală anchetă şi prin care ar fi susţinut că Susannah căzuse pradă unei puternice depresiuni nervoase, după moartea tatălui ei, şi sfârşise prin a se sinucide. Lunile care ar fi trecut între moartea lui Jeremiah şi dispariţia lui Susannah aveau rolul de a face credibilă ideea sinuciderii. Adderstone se opri din vorbit. O uşă se deschise şi se închise la parter. Am aşteptat să-şi continue povestirea.

– Era deja o femeie bătrână, atunci când mi-a făcut aceste mărturisiri, reluă el, dar îţi dădea impresia că totul se întâmplase alaltăieri. Amintirile nu îi dădeau pace. Mă înţelegeţi, nu mi-a spus adevărul dintr-o dată. Erau unele lucruri pe care le păstrase închise în ea pentru mai bine de şaizeci de ani. Nu se lăsau scoase la lumină cu uşurinţă. Nu vroia să rişte, folosind din nou otravă, de teamă să nu se creeze suspiciuni. În schimb, a făcut rost de cheia de la dormitorul surorii ei, de la ultimul etaj. Într-o seară, în timp ce Susannah era în cameră, a închis-o înăuntru. Catherine era cu mama ei. Agnes pregătise deja două zăvoare mari cu lacăte, ca să poată ţine uşa ferm închisă. Le-a strâns bine în şuruburi, ignorând ţipetele dinăuntru. Ţintuise deja fereastra dinspre exterior. Când, în cele din urmă, a fost mulţumită de modul în care înţepenise uşa, a coborât la parter şi şi-a pregătit cina. A rămas jos timp de patru săptămâni încheiate. Nici măcar o singură data nu a urcat în propriul ei dormitor. Din când în când, mi-a spus, o auzea pe sora ei strigând. Şi de nenumărate ori desluşise plânsetele fetiţei, zi de zi, până când se reaşternuse liniştea. Mi-a mărturisit că, în aceste împrejurări, îşi apăsa mâinile peste urechi, aşteptând ca plânsetele sau strigătele să înceteze. La capătul celei de-a patra săptămâni, a urcat la ultimul etaj şi a tras toate zăvoarele de la uşă. S-a oprit din povestit. L-am văzut înfiorându-se de oroare, de parcă putea să revadă cu ochii minţii priveliştea ce se oferise ochilor lui Agnes Trevorrow atunci când deschisese uşa. Se scurseseră deja mulţi ani, în care se gândise de nenumărate ori la această scenă, o revăzuse în vis.

-Susannah încă mai trăia.

-Trăia?

-Vă rog, lăsaţi-mă să continui. Nu-mi vine uşor. Spuneam că Susannah încă mai era în viaţă. Spărsese un ochi de sticlă în fereastră şi pusese câteva vase afară, pe pervaz. Ca urmare, putuse să adune un pic de apă, când ploaua. Din fericire, ploua destul de des în Cornwall. Dar apa strânsă astfel nu i-a folosit decât să-şi prelungească agonia. Fără nici un fel de alimente, Susannah şi fiica ei slăbiseră îngrozitor, de mai mare mila. Cu toate îngrijirile date de mama sa, copilul se sfârşise din viaţă. Când Agnes intrase în cameră, îşi văzuse sora stând ghemuită în mijlocul podelei. Îşi pierduse minţile cu totul, sau, cel puţin, aşa părea. Camera fusese făcută ţăndări. Înnebunită de sete şi de foame, Susannah rupsese în fâşii aşternuturile. Sfâşiase tapetul de pe pereţi. Propriile ei haine fuseseră distruse, până ce se transformaseră într-o masă de zdrenţe. Agnes a găsit-o goală, cu privirile ridicate spre fereastră. Era… L-am văzut înnecându-se, ca şi cum cuvintele deveniseră materie densă şi îi ieşeau cu greutate din gură.

-Era sânge pretutindeni.

-Dar cum a… cum a supravieţuit numai cu apă?

-Sunt sigur că vă daţi seama, îmi răspunse, uitându-se la mine dezamăgit. Doar nu trebuie să vă spun, cuvânt cu cuvânt. Vă rog, nu-mi cereţi asta. Am fost copleşit de un val de greaţă. Nu putea să se refere decât la un singur lucru.

-Şi Agnes ce a făcut? am întrebat.

-Când şi-a dat seama ce s-a întâmplat, nu a putut îndura gândul de a se apropia de sora ei, după cum nici pe acela, firesc, de a pune capăt suferinţelor acesteia. A închis uşa şi a încuiat-o din nou. Apoi, a luat o scară şi a urcat până la fereastra acelui dormitor. Susannah era acolo, uitându-se la ea. Agnes a adus şipci de lemn şi le-a bătut în cuie peste fereastră, închizând-o pe Susannah înăuntru. A lăsat-o în beznă pentru încă o lună. De data asta, când a deschis uşa, Susannah era deja moartă de câtva timp. Mătuşa mea n-a vrut să-mi mai spună nimic despre ceea ce a urmat. Tot ce stiu este că a făcut ea cumva si a curătat camera. A scăpat de corpul lui Susannah chiar în noaptea aceea, aruncându-l de pe stâncă. Ceea ce Susannah mai lăsase din copil a fost îngropat pe undeva, în Petherick House. Agnes nu a putut niciodată să-mi vorbească despre ceea ce s-a întâmplat după aceea. După cum ştiţi, a continuat să trăiască la Petherick. N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce. Nici măcar acum. Stiti, obisnuiam să o vizitez acolo si am simtit că în casă ceva nu este în regulă. Eu personal nu m-aş fi stabilit acolo pentru nimic în lume. Şi totuşi, nu-mi dau seama cum, dar a reuşit să mai trăiască acolo încă mai bine de şaizeci de ani şi cred că, în fiecare zi, retrăia ceea ce se întâmplase în urmă cu toţi acei ani. Nu ştiu ce a auzit sau a văzut în tot acest timp, în nopţile lungi de iarnă, când casa era cufundată în beznă şi ea trebuia să-şi înfrunte singură stafiile. Mă trec fiori când mă gândesc la asta. Dar cred că abia la moartea ei s-au înrăutăţit lucrurile. Stafiile lui Susannah şi-ale copilului ei sunt spirite triste. Pot să te însăpimânte, dar nu cred că pot face rău cu adevărat. Cu totul altfel stau lucrurile cu Agnes Trevorrow. Aceasta şi-a luat cu ea, în mormânt, ura şi amărăciunea şi mânia. Când am venit eu Bryony în casa aceea, a fost pentru că mi-am imaginat că răul se dusese o dată cu mătuşa mea. Dar făceam o greşeală, o greşeală fatală. Casa se schimbase, înainte fusese frământată, mă tulbura. Dar după aceea… După aceea se vedea limpede că se înrădăcinase acolo ceva cu desăvârşire rău. Se uită la mine plin de compasiune.

-Mi-a răpit soţia. Şi acum s-a ridicat din trecut şi a răpit-o şi pe a dumneavoastră. Nu pot să spun decât că îmi pare, sincer, rău.”

Dispariția – Jonathan Aycliffe

11 sept.

Peter si Sarah, o familie de artişti din Londra, au hotărît să-şi ofere două luni de vacanţă în Cornwall. Din prima seara petrecută în noua casă pe Sarah o stăpîneşte un sentiment apăsător de nelinişte. Ea simte că în acea casă, Pentherick House, se petrecuse cîndva un lucru îngrozitor; în noaptea următoare Sarah dispare în împrejurări pe care nici Peter, nici poliţia nu vor reuşi să le elucideze. Ce s-a întîmplat? Veţi afla citind această poveste incredibila dar adevărata!

Fragment:

„Camera în care fuseseră depuse picturile se găsea la capătul unui coridor, chiar vizavi de un alt dormitor, acum încuiat şi tăcut. Am aprins luminile şi m-am uitat în jur. Nici urmă de mobilă, doar un dreptunghi acoperit cu hârtie albă, proptit de perete. Sub hârtie, am descoperit mapa cu picturi a lui Sarah. Am aşezat-o pe podeaua goală şi i-am dezlegat panglicile, una după alta. Am deschis-o apoi cu grijă. înăuntru se găsea o grămadă grea de hârtii, fiecare foaie aşezată cu grijă peste cea de dedesubt. Mă aşteptam să văd picturi ale casei sau ale grădinii sau vederi de pe coastă, aşa cum se ofereau privirii din vârful stâncii. Dar tabloul de deasupra nu era nici pe departe un peisaj. Era un portret al unei femei care stătea într-o cameră. Străbătut de fiori, am avut senzaţia că recunosc camera era aceea de la capătul coridorului, încăperea pe care Sarah o considera inima răului ce măcina această casă. Femeia din tablou şedea încordată pe un scaun cu spătar înalt, cu corpul perfect vertical, s-ar fi putut spune chiar înţepenit. Purta o rochie neagră lungă, cu nasturi montaţi pe toată lungimea ei, de la gulerul înalt şi până la glezne, iar părul îi era ridicat şi aranjat într-un coc bine strâns pe vârful capului. Am bănuit că vârsta ei era undeva între optzeci şi nouăzeci de ani. Sarah îi pictase faţa cu măiestrie şi cu destule detalii. O parte a feţei era complet umbrită. Pe chip i se citea o privire pe care nu ştiam cum s-o interpretez. Nelinişte, poate, sau amintirea a ceva neplăcut. Sau presentimentul morţii. Am ridicat pictura şi am aşezat-o alături. Sub ea am zărit o alta, aproape identică. Aceeaşi cameră, acelaşi moment al zilei, aceeaşi femeie pe scaun. Oare ce s-o fi întâmplat în mintea lui Sarah în tot timpul acela pe care îl petrecuse în grădină, pictând? Am tras deoparte şi această a doua pictură. Dar şi cea de dedesubt era la fel. De fapt, nu chiar. De-abia la a treia pictură, am observat o mică, dar însemnată diferenţă între cele trei tablouri care le văzusem deja. In fiecare dintre ele, forma feţei se schimba uşor, părând că se mişcă în diferite direcţii. Am frunzărit rapid şi celelalte picturi. Erau nouă cu totul. Toate reprezentau aceeaşi persoană. În ultima din ele, pata de igrasie crescuse atât de mult, încât acoperise aproape tot peretele. Şi am sesizat, uitându-mă mai de aproape, că tapetul era pe punctul de a ceda într-un loc. M-am aplecat şi am ridicat lanterna în dreptul picturii. De îndată ce-am facut-o, m-au trecut fiori de groază. În tablou, tapetul era împuns puternic, ca pentru a răzbate de partea cealaltă, de forma inconfundabilă a unei mâini de copil.”

„În casa aceea a trăit o femeie, mi-a spus. O femeie tânără. Asta se întâmpla înainte de construirea şoselei. Pe vremea aceea, pe-acolo nu era decât o potecă, plină cu noroi şi aşa mai departe. Trăia la Petherick House cu tatăl ei. El avea o fire tare afurisită, ca toti bărbaţii, de altfel. A lăsat-o gravidă, aşa se vorbeşte. Sau poate că nu, poate că fusese alt bărbat. Nu ştiu. Dar, după treaba asta, nu i-a mai dat voie niciodată să iasă. Copilului i-au făcut ceva. Se zice că ea l-a omorât. Dumnezeu ştie. Dar a ţinut-o încuiată într-o cameră timp de un an şi mai bine. Apoi, ea a murit. De inimă rea, spun oamenii. Sau a omorât-o el. S-a oprit. Ajunsese la capătul povestirii.

-Şi asta-i tot?

-Ea este încă acolo. N-o să plece niciodată, nu ştie cum. Este prinsă în capcană.”

Cu sigurantă este cea mai înspăimântătoare carte care am citit-o vreodată, dar chiar și așa îi ofer punctaj maxim.

Descifrează mesajul secret cu ajutorul unei oglinzi

10 sept.

Casa de lângă lac

28 aug.

” Se întindea un câmp cu ierburi înalte şi în depărtare abia se zărea un gard cu ceva ce părea a fi o poartă dărăpănată. Şi dincolo de el, aproape la fel, o altă întindere cu ierburi întreruptă pe alocuri de copaci uriaşi cu frunziş bogat. Poarta era din lemn, decolorată de soare, crăpată, şi atârna atât de coşcovită, încât era clar că stătea aşa de foarte mult timp. O plantă agăţătoare cu flori ca nişte trompete mov se răsucise şi se înnodase atât de tare în jurul stâlpilor. Câmpul era pustiu. Nu lipseau pomii, iarba sau păsările, acestea se găseau din belşug, altceva lipsea. Nu se vedeau pe nicăieri tractoare care să se învârtă de colo-colo, nici ţărani care să repare gardurile şi nici vite care să pască, ceea ce era neobişnuit prin părţile acelea. Nu prea departe se auzea o apă curgând şi o pasăre, poate un corb, o pândea de pe o creangă din apropiere. Un întreg cuprins de ierburi înalte şi foşnitoare şi, pe ici, pe colo, câte un copac încovoiat, dar nici ţipenie de om cât vedeai cu ochii. Cu coada ochiului a zărit o umbră neagră şi a tresărit. Pasărea îşi luase zborul de pe creangă şi ţâşnea drept spre ea. Ea s-a ferit ca să nu o lovească şi în mişcare s-a împiedicat de ceva. A căzut, sprijinindu-se în palme, cu genunchii într-o baltă noroioasă de sub o salcie enormă. S-a uitat în urmă enervată şi-a văzut că piciorul stâng i se prinsese într-o bucată de funie mucegăită. Sfoară. S-a uitat în sus, mânată de instinct, ori poate şi de vocea experienţei – un amestec înspăimântător de scene din investigaţiile unor crime mai vechi. Legat de ramura cea mai groasă a copacului atârna un capăt al frânghiei roase, ce abia se distingea pe scoarţă. Lângă ea atârna un alt capăt, de care stătea agăţată o bucată putrezită de lemn. Nu era deci un laţ de spânzurătoare, ci un leagăn. S-a ridicat, şi-a şters genunchii plini de noroi şi a început să se învârtă încet în jurul frânghiei atârnate. Această relicvă a unei lumi în care fuseseră cândva copii, prezentă în locul acela pustiu, avea ceva tulburător, dar nu-i mai putea acorda atenţie, fiindcă cainele o luase din nou la fugă.

Un şir de tise sălbăticite formau un gard, neîngrijit şi crescut peste măsură, dar cu înfăţişare de gard totuşi; în partea nordică, între două pajişti pline de flori de câmp se ivea ceva ce semăna cu un pod. Poarta ruptă prin care trecuse nu mai părea acum o despărţitură rudimentară între două spaţii neumblate, ci un hotar greu de distins între civilizaţie şi sălbăticie. Ceea ce însemna că bucata de pământ pe care o traversa nu era un câmp necultivat, ci o grădină. Sau, cel puţin, asta fusese cândva. Înaintea ei se vedea o întindere sinilie de apă sclipitoare ca sticla în poiana încremenită. Lacul era înconjurat de sălcii şi în mijlocul lui se înălţa un morman de pământ, un fel de insulă. Peste tot mişunau raţe, lişiţe şi potârnichi şi se simţea un miros greu şi reavăn. O încerca o senzaţie tulburătoare, stranie, de păsări care pândesc – de ochi întunecaţi şi lucioşi.

Soarele urcase pe cer şi începuse să ardă, iar mângâierea razelor lui era binefăcătoare. Fiindcă îşi ţinea ochii închişi, lumea înconjurătoare era alcătuită numai din sunete: clipocitul apei care se lovea de pilonii de sub ea, pleoscăitul şi bălăceala raţelor pe când se lăsau din zbor pe luciul lacului, scândurile de lemn care pârâiau de dogoare. Ciulind urechile, ea auzea tot mai bine un zumzet constant, ca şi cum sute de motoare minuscule s-ar fi pornit să huruie laolaltă. Era un sunet specific verii, greu de definit la început, dar până la urmă şi-a dat seama; insecte, al naibii de multe insecte.

Frunzele de nufăr sclipeau, asemenea unor dale în formă de inimă, iar florile se înălţau către cer ca nişte mâini delicate ce se străduiau să prindă ceva. Zburau pe lângă ele mii de micuţe vietăţi înaripate. În mijlocul unei poieni scăldate de soare se înălţa o casă. Era de cărămidă, cu două mansarde gemene sub acoperişul ascuţit şi uşa de la intrare ascunsă sub un portic. Mai multe hornuri se înălţau pe acoperişul de ţiglă şi ferestrele cu vitralii ale celor trei etaje parcă făceau conspirativ cu ochiul în soare. O plantă agăţătoare cu frunze verzi năpădise lacomă faţada de cărămidă şi numeroase păsărele se zbenguiau printre crenguţele ei, dând impresia unei vânzoleli continue. Parcă atrasă de un magnet, ea a pornit-o spre casă, pe lângă lac. Raţele şi celelalte păsări sălbatice nu păreau deranjate de ea, moţăiala lor împletindu-se cu căldura zilei şi cu umezeală pentru a spori senzaţia de atmosferă suprasaturată. Când a ajuns pe partea cealaltă a băgat de seamă o potecă, năpădită de mărăcini încâlciţi, care ducea până la intrare.

Asemenea grădinii, şi casa fusese lăsată în paragină. Din acoperiş lipseau ţigle, unele dintre ele zăcând risipite pe unde căzuseră, iar câteva geamuri de la etajul de sus erau sparte. Cele rămase întregi erau acoperite cu un strat gros de murdărie de păsări şi din pervazuri stalactite albe se lăsau în jos pe frunzele lucioase. Ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească stăpânirea asupra grămezilor impresionante de găinaţ, o pasăre micuţă şi-a luat zborul de după un geam spart, ţâşnind în jos, după care şi-a schimbat brusc direcţia, trecând rapid pe lângă urechea ei. Ea a tresărit, dar nu s-a dat înapoi. Păsărelele acelea micuţe pe care le zărise şi pe malul lacului erau peste tot, intrau şi ieşeau din ascunzişurile întunecate ale plantei agăţătoare, părând a se chema una pe alta cu gângurituri insistente. Şi nu erau doar păsări, frunzişul colcăia de insecte de tot felul – fluturi, albine şi altele pe care nu le recunoştea – dând clădirii un aspect de efervescenţă, în contradicţie cu starea ei jalnică. S-ar fi putut crede cu uşurinţă că acea casă era goală, dar ea văzuse în misiune destule case aparţinând unor bătrâni ca să ştie că o casă aparent părăsită ascundea adesea o poveste tristă. Un ciocănel de alamă fără luciu, în formă de cap de vulpe, era agăţat de uşa dărăpănată de lemn şi a dat să-l apuce, dar a lăsat mana in jos.

În faţa porticului, de-a lungul întregii faţade a casei, se întindea o grădină ce fusese cândva frumos orânduită şi s-a chinuit să o străbată, cu spinii agăţându-i-se de bluză. Simţea un miros puternic, dar plăcut – pământ reavăn, frunze putrede, flori abia ieşite în lumina soarelui – şi bondari mari şi dolofani umblau de colo-colo să adune polenul dintr-o puzderie de floricele roz şi albe. Mure. Erau flori de mur, peste câteva luni tufişurile aveau să fie pline de fructe coapte.

Soarele intrase după un nor şi ferestrele nu mai azvârleau scântei spre lac. Casa luase o înfăţişare posomorâtă, asemenea unui copil răsfăţat care se bucurase să fie centrul atenţiei şi acum nu-i plăcea deloc să nu fie băgat în seamă. Până şi păsările erau mai neobrăzate ca până atunci, împânzind poiana înceţoşată cu strigăte ce răsunau înspăimântător, ca nişte hohote de râs, şi corul insectelor se auzea tot mai tare în căldura crescândă a zilei. Suprafaţa netedă a lacului sclipea misterios, cenuşiu…”