Cel mai de preț cadou – Nicholas Sparks

5 aug.

In primavara lui 1984, liceenii Amanda Collier si Dawson Cole s-au indragostit. Cu toate ca faceau parte din doua lumi diferite, dragostea lor parea sa sfideze toate regulile de viata din micul oras Oriental, Carolina de Nord. Insa evenimentele neprevazute urmau sa dezbine acest cuplu tanar, trimitandu-i pe fiecare in directii diametral opuse. Acum, dupa douazeci si cinci de ani, Amanda si Dawson sunt chemati inapoi in Oriental ca sa ia parte la inmormantarea lui Tuck Hostetler, mentorul care, odinioara, a adapostit idila lor adolescentina. Pe masura ce Amanda si Dawson indeplinesc instructiunile pe care Tuck le-a lasat pentru ei, acestia realizeaza ca nimic din ceea ce stiau – despre Tuck, despre ei insisi si despre visurile lor dragi – nu era asa cum parea.

Cartea a fost plictisitoareee. Mi-a luat o săptămână să o citesc, deși are 313 pagini.

Am văzut si filmul, si chiar dacă 50% nu are de-a face cu cartea, m-a emoționat mai mult.

Din partea mea 3⭐⭐⭐

Fragment :

„Ultima porţiune de drum se termina în faţa unei căsuţe, adăpostite de o pădurice de stejari bătrâni. Construcţia degradată din cauza intemperiilor, cu zugrăveală scorojită şi obloane care începuseră să se înnegrească pe margini, era prevăzută la intrare cu o verandă mică din piatră, încadrată de coloane albe. De-a lungul anilor, viţa de vie se încolăcise în jurul uneia dintre coloane, urcând către acoperiş. Pe marginea verandei se afla un scaun din metal, iar într-un colţ, aducând o pată de culoare acelei lumi verzi, stătea un ghiveci mic cu muşcate înflorite. Insă atenţia le fu atrasă inevitabil de florile de câmp. Erau cu miile, un covor de flori care se întindea până aproape de treptele căsuţei, o mare de roşu, portocaliu, violet, albastru şi galben care ajungea aproape până la brâu, legănându-se în adierea vântului. Sute de fluturi zburau deasupra acestui covor, care semăna cu nişte valuri multicolore care se unduiau sub soare. Câmpul era mărginit de un gard mic din şipci, abia zărindu-se de tufele de crini şi gladiole.”

Între surori – Kristen Hannah

29 iul.

Toata lumea mai greseste uneori, dar prin alegerea pe care a facut-o Meghann Dontess cu cativa ani in urma a pierdut foarte multe, inclusiv dragostea surorii ei, Claire. Meghann este acum o avocata de succes si a lasat in urma orice vis legat de iubire – pana cand intalneste un barbat care crede ca poate sa ii schimbe parerea. Claire s-a indragostit pentru prima data in viata, iar odata cu ziua nuntii se apropie si momentul cand trebuie sa dea ochii cu sora ei mai mare.

Revazandu-se dupa douazeci de ani, cele doua surori care cred ca nu au nimic in comun vor incerca sa devina ceea ce nu au reusit sa fie niciodata: o adevarata familie. Plina de tandrete si de umor, dulce-amara si induiosatoare, Intre surori este expresia talentului lui Kristin Hannah de a explora bucuriile si tristetile profunde care compun o relatie apropiata, greselile pe care le facem in numele dragostei si promisiunea iertarii.

La această carte mi-a plăcut povestea de dragoste a lui Meghan si Joe.

Și ca de obicei, adică cum pățesc cu toate cărțile autoarei, am plâns pe săturate la ultimele 100 de pagini, când firul poveștii s-a schimbat brusc.

4 ⭐⭐⭐⭐ i-am dat.

Fragment:

„Meghann se întoarse la mașină. Par curse mai multe străzi înainte să realizeze că mergea în direcția greșită. Era pe cale să se întoarcă când observă garajul. Acolo, pitită într-un desiș printre tufișuri neîngrijite, era cabana lui Joe. Simți brusc dorința să meargă la ușă, să spună: „Hey, Joe“ și să îl urmeze în dormitor. Sexul fusese grozav. La dracu’, fusese mai mult decât grozav. Atât de bun că plecase pe furiș în toiul nopții. Întotdeauna se pricepuse mai bine să spună la revedere decât bună dimineața. În bucătărie se aprinse lumina. Meghann văzu o umbră trecând prin fața ferestrei, o sclipire de păr argintiu. Aproape că se duse la el. Aproape. Singurul lucru pe care îl știa cu siguranță, pe care îl învățase din ani de experiență, era că sexul anonim era tot ce putea duce. Se întoarse și merse înapoi la mașină.

Joe stătea la chiuveta din bucătărie, ascultând cum curgea apa, bolborosind în interiorul țevilor ruginite. Ar trebui să spele vasele de la prânz – în fond, de aceea venise aici – dar nu își putea mișca mâinile. Meghann stătea pe cealaltă parte a străzii, uitându-se la casa lui. „Meghann. Prietenii îmi spun Meg.“ Stătea complet nemișcată, cu brațele încrucișate, cu bărbia ascuțită ușor ridicată. Niște flori roșii dintr-un ghiveci uriaș îi mângâiau partea superioară a brațului. Meghann nu părea să le fi observat. Probabil că nu le observase nici parfumul. Nu dădea impresia că era o femeie romantică.

— Meghann. Îi spuse numele cu blândețe, surprins de valul neașteptat de dor care i se auzi în voce. Se gândise prea mult la ea în orele care trecuseră de la întâlnirea lor. Își spuse că nu însemna nimic, că era doar excesul de hormoni într-un trup care fusese rece ani buni. Dar acum, uitându-se la ea, dorind-o din nou, știa că se mințea singur. Pe cealaltă parte a străzii, Meghann făcu un pas către el. Inima începu să îi bată mai tare, mâinile i se strânseră. Apoi Meghann se întoarse și plecă repede.

— Mulțumescu-ți, Doamne, spuse Joe dorindu-și să se simtă cu adevărat ușurat. Închise apa și își șterse mâinile. Merse la polița șemineului și se opri în fața unei fotografii cu Diana. Stătea la baza Arcului de Triumf din Paris, făcându-i cu mâna. Avea un zâmbet larg pe față. „

Curenții din adâncuri – Nora Roberts

20 iul.
Fiecare oraș are propriul secret murdar…

Zane Bigelow a crescut într-o casă superbă, în Carolina de Nord, în peisajul mirific al Blue Ridge Mountains. Străinii – chiar și rudele lui Zane – îi văd pe părinții săi, chirurgul bogat și respectat și stilata sa soție, drept unii dintre cei mai de vază membri ai comunității. Doar Zane și sora lui știu adevărul crud… până când, într-o noapte teribilă, acesta iese la iveală, și odată cu el tot eșafodajul de minciuni al respectabilității se prăbușește.

E timpul pentru Zane să-și construiască o nouă viață…

Ani buni mai târziu, Zane se întoarce în orașul natal hotărât să refacă legătura cu locul și cu oamenii care înseamnă atât de mult pentru el, în ciuda amintirilor dureroase. Și în timp ce își reia viața în orășelul de pe malul lacului, soarta i-o scoate în cale pe Darby, o femeie frumoasă și pasională, venită și ea aici în căutarea propriei liniști și a unui nou început.

Împreună, încearcă să-și construiască un viitor așa cum au visat mereu. Și, deși conștientizează că trecutul va fi mereu o umbră mereu prezentă, tot el le oferă și puterea de a se apăra atunci când, încă o dată, trebuie să lupte nu doar pentru propria viață, ci și pentru a celor dragi…

Cărțile Norei Roberts mi se par din ce in ce mai grele, mai plictisitoare.
Atat de tare ii place sa traga mâța de coadă, cu detalii, cu prea multe personaje, cu întâmplări nesemnificative.
Subiectul rămâne unul bun, însă prea puțin mister, iar răufăcătorii ușor de descoperit.
Am citit cărți scrise de ea, mai bune decât asta, cărți pe care nu le puteam lăsa din mână, cărți în care nu puteam ghici vinovatul, cărți care mă țineau în suspans…

Îmi plac descrierile ei despre locurile unde se petrece acțiunea, și subiectul per ansamblu… în rest, prea puțin…
3,5⭐⭐⭐

Fragment:

Lasă-mă să mint – Clare Mackintosh

20 iul.

In urma cu un an, Caroline Johnson a hotarat sa-si incheie viata in mod brutal – s-a aruncat in mare la doar cateva luni dupa ce sotul ei s-a sinucis in acelasi fel. De atunci, fiica lor, Anna, se straduieste sa se impace cu pierderea parintilor.Acum, dupa ce a nascut un copil, Annei ii este dor de mama ei mai mult decat oricand si incepe sa puna la indoiala versiunea oficiala asupra mortii parintilor. Dar, cercetand trecutul, isi pune in pericol propriul viitor.
Uneori, e mai bine sa lasi lucrurile asa cum suntAm citit tot ce s-a tradus la noi de această autoare, dar romanul de față este mult mai slab decât Te las să pleci. Însă e mai bun decât Te văd, din punctul meu de vedere.3,5⭐⭐⭐Fragment:

Senin de august – Dumitru Radu Popescu

6 iul.

Cerul era înalt și albastru și copilul îl privea cu gura căscată, ținând palma deasupra frunții. Dimineața limpede și răcoroasă îi învăluia obrajii arși de soare și tălpile înnegrite de praf. Undeva, departe, la marginea câmpiei se auzeau în răstimpuri bubuituri înfundate, șterse. Nu era nici-un nor pe cerul senin și nici miros de ploaie nu aducea vântul. Copilul se oprise în poteca de pe șosea și privea necuprinsul albastru al cerului, cu gura căscată, scobindu-se cu un deget în ureche. Într-o vreme se aplecă și, luând în mâna un coș de nuiele, zise:
– Hai,fată, că ne-apucă seara.
Își târa picioarele prin iarbă, să-l ude roua. Fluiera privind întruna cerul albastru, iar din când în când zicea:
– Lilo, fată, grea ești. Prea te-ai îngrășat, fată. Haina lui taică-său în care era îmbrăcat îi trecea până peste genunchi; mâinile nici nu i se vedeau. Copilul era mic de statură, cu ochii albaștri, și nu avea mai mult de șapte -opt ani. Se întorcea din satul vecin, de la bunică-sa, ducând în coșul de nuiele, ce-l ținea cu greutate în mână, o gâscă albă și grasă pe care o botezase pe drum, Lila. O acoperise cu foi late de brusturi, să nu i-o vadă cineva.
Copilul fluiera, să-și dea curaj, deși nu era fricos din fire și nici o umbră de om nu se arăta prin împrejurimi; fluiera din obișnuință și ca să nu ivse pară gâsca atât de grea. Când trecu jumătatea drumului ce despărțea cele două sate, puse coșul pe iarbă și se dezbracă de haină, respirând adânc răcoarea caldă a verii. Aruncă foile de brusturi și scoase gâsca din coș: îi admiră bucata de cârpă roșie ce i-o legase la gât,să nu se deoache,și-i zise privind-o în ochi:
– Lilo, fată, o să mai mergi tu și pe jos, că nu te dor picioarele.
– Ga, ga, făcu gâsca, zbătându-se moale în mâinile lui și făcându-l să râdă. Era grasă și nu mai avea vioiciune în mișcări.
– Lilo, fată, parcă ai fi o babă, zise copilul, legând-o de aripa dreaptă cu o sfoară de cânepă și dându-i drumul pe potecă, înaintea lui.
Gâsca pășea rar, ciugulind iarbă și întorcându-se din când în când spre băiat cu ochi mici și rotunzi . De câteva ori încercă să zboare, dar ața o ținu în loc.
Pe șosea , departe, copilul văzu un nor de praf înaintând spre el. Se așeză pe burtă, în iarbă, acoperind gâsca cu pulpana hainei și prinzându-i ciocul în palmă. Camionul învăluit în praf trecu pe lângă el și soldații nu-i ziseră nimic.
– Dacă nu tăceai, Lilo – vorbi el, pornind mai departe – cine știe unde erai acuma.
Găsi o jordea uscată și o ridică. De câte ori gâsca se abătea din potecă, o lovea încetișor cu jordeaua, zicându-i:
– De ce ești proastă, n-ai ochi?
Gâsca nu-i răspundea, nici nu se mai uita le el. Își vedea de drum leneșă. Nodul cârpei roșii de la gât îi ajunsese la ceafă și părea o fundă. Cerul era senin, copilul fluiera, ținând într-o mânâ coșul și ața, iar în cealaltă jordeaua uscată. Mergea cu haina lui taică-său pe umeri, ca un om mare. Nu se grăbea. La cotitura șoselei, când să treacă râul văzu înaintea podului o mașină nemțească, așezată de-a douălea. Nu-i era frică de soldați, lui n-aveau ce să-i facă, dar se temea să nu-i ia gâsca. O băgă degrabă în coș și-o înveli cu foi de brusturi. Puse și haina peste ea și înaintă fluierând. Se opri în fața mașinii și dădu bună ziua.
– Mă lăsați să trec pe pod? , întrebă scărpinându-se în ureche cu degetul cel mic și privind pe cei doi soldați blonzi și tineri ce stăteau rezemați de roțile mașinii.
– Ce-ai în coș?, întrebă unul.
– Nimic, iarbă, zise copilul convins.
– Dar parcă are cioc iarba…
– N-are cioc iarba, gâsca are cioc, dar e tare bolnavă, nici nu poate merge, așa-i de bolnavă.
Cei doi soldați râseră, și unul, întinzându-i o bucată de ciocolată, îl întrebă cum îl cheamă.
– Emil, răspunse băiatul – și pe ea o cheamă Lila. E proastă ca Lila, aia de i-a murit soțul pe front. Nici să meargă pe drum nu știe, și tace. E tare proastă gâsca asta și…
– Și bolnavă, râse blondul ce-i dăduse ciocolata.
– Bolnavă rău, îl asigură Emil, mâncând din ciocolată.
-Dar ce are, râie? întrebă celălalt soldat.
– Și râie, și păduchi, de toate.
– Nu se poate mânca?
– Nu, nici de ouat nu-i bună, zise Emil și bine-i păru că soldații râdeau și nu ziceau nici unul că gâsca ar fi bună pe varză. Tare proști sunt, își zise el în gând, mulțumit că reușise să-i înșele.
– Și unde te duci Emile, cu Lila?
– Acasă, dacă mă lăsați să trec podu.
– Te lăsăm, dar mai spune-ne de ce suferă Lila.
Copilul se scărpină în ureche și începu să le înșire ce-i trecea prin minte. Soldații se prăpădeau de râs și Emil se bucura că o să poată ajunge acasă cu gâsca. La un moment dat, de sub pod apăru un soldat, mânjit de noroi.
– Acuma poți să treci, dar repede, foarte repede, zise blondul cel tânăr și-i mai dădu o bucată de ciocolată. Emil îi mulțumi și plecă să treacă podu. Cei trei soldați se urcară în mașină și porniră spre satul de unde venise copilul. Când ajunse pe la mijlocul podului, Emil se opri și, mâncând ciocolată, îi dădu și Lilei o bucățică. Privi în urmă și văzu mașina ajunsă departe.
– Nu mănânci? întrebă. Nu mânca, Lilo, că tot tu păgubești.
Vru să mai spună ceva, dar simți cum Lila îi zboară din brațe și cineva îl lovește peste urechi, asurzindu-l. Parcă podul se ridicase spre cer și se frânse.
-Lilooo!
Gândurile i se fărâmițară în aer,
Departe, într-un alt nor de praf, mașina gonea. Peste câmpie și peste râu se așternu apoi, ca un ecou șters, liniștea dimineții de august. Cerul era senin ca ochii copilului.