Arhiva | 17:56

Interviu cu Sofia Vicoveanca

7 nov.

Imi este draga ca ochii din cap, si vreau sa va impartasesc si voua particica din aceasta minunata fiinta.
Se aseamana cu bunica… felul de a povesti, simplitatea, onoarea.
Cuvintele ei imi rascolesc sufletul, duc dorul satului, a taranilor, a traditiilor romanesti, a Baltagului.

„Poezia…
Cu poezia cochetez de multa vreme, dar nu vreau sa jignesc sensibilitatea adevaratilor literati, pentru ca la mine a fost un prea plin al sufletului care a dat pe dinafara si care s-a îndreptat mai întâi spre poezie si desen. Desenele sunt inspirate din lumea cântecului, personajele care se regasesc în cântecele mele fiind conturate în creion si în cartea „Dureri ascunse”. Acum doi ani când am împlinit 45 de ani de cântec, am punctat acest eveniment printr-un CD si caseta intitulat „Omule, pomule”, un poem închinat vietii si vazând în acelasi timp lumina tiparului si cel de-al doilea volum, „Cu inima în palme”, aici întâlnindu-se chinul vietii”
Nu sunt arta nici desenele si nici poeziile mele, dar sunt un refugiu. Sunt momente in noapte când somnul fuge si nu mai apare, si atunci scriu sau desenez. Poeziile mele nu-s de pus in raft, sunt de suflet. Nu fac un caz din asta. Sunt o implinire a mea, un refugiu al meu. Când sunt singura incerc sa imi umplu timpul, ca sa nu las singuratatea sa imi bata la usa.

Copilaria
Copilaria mea a fost foarte trista
Parintii mei erau instariti, aveau pravalie, cai, pamânt, pomi fructiferi. Eram foarte mica când tatal meu a fost inchis si a stat multi ani prizonier la rusi. Iar mama, pentru ca a ramas numai cu mine, a ingropat toate bunurile, toata bruma muncii, si m-a luat in brate ca sa ne refugiem la o matusa, in partea româneasca a Bucovinei, in Vicovu de Jos, sperând ca se vor linisti apele si ne vom intoarce apoi acasa. Ei bine, nu a fost asa.
S-a pus sârma intre pamânturi, am ramas cu ce aveam pe noi si am inceput munca. Amândoua. Azi munceam, mâine mâncam. Ani de zile nu am stiut nimic de tata. Stateam intr-o casa minuscula cu o camera si un fel de camara mititica ce avea un gemulet. Acolo aveam un pat si o soba improvizata. Lânga casuta era o gârla si ploua foarte mult, si adesea erau inundatii. Mai târziu am invatat sa tes, apoi mergeam cu ziua la prasit. Viata mi-a fost incarcata. Dar mi-a placut sa muncesc, pentru ca munca inlatura singuratatea si urâtul.
De ce dau zor? Eu sunt la capat de drum, timpul nu iarta, vine, râde si se duce, te lasa in urma. Ei, hai sa nu il lasam totusi sa treaca aiurea!
Eram la scoala si am gasit in fata mea un barbat foarte slab. Tatal meu era inalt ca un brad, dar ajunsese la 35 de kilograme, pentru ca fusese bolnav de tifos. S-a apropiat de mine, m-a luat in brate si a spus ca e tatal meu. L-am crezut, ca avea mama o fotografie si semana la chip cu omul din fotografie. Tata s-a intors din lagar cu o astenie nervoasa, a venit marcat din cauza suferintei si nu voia sa ma auda cântând. Voia liniste si curatenie in casa, sa nu vada o pana de rata sau de gâsca prin curte. Trecusem de 14, 15 ani, vârsta la care incep fetele sa iasa la hora, dar eu, pentru ca eram o fata refugiata, necajita, din parinti foarte saraci, nu aveam voie – asa spunea tatal meu, si mama era de acord – sa port camasi inflorate, colorate. Totul trebuia facut cu discretie, mama imi spunea sa nu râd când nu trebuie si râsul sa-mi fie potolit. Si-mi mai spunea ca vaca mea cu lapte sunt mâinile mele.
Sigur ca mama a pornit cu suparare, cu blesteme, cu amaraciune, când a auzit ca vreau sa plec. Ajutorul, mâna ei dreapta o parasea. Eu pe fratii mei, Ionica si Costica, care au venit pe lume dupa intoarcerea tatalui, numai nu i-am alaptat, in rest puteau sa imi zica mama, la câte am facut pentru ei. Când a vazut ca m-am hotarât sa plec, mama a venit cu sfaturi: «sa fii cuminte si sa nu te lasi atrasa de nicio pohorda inselatoare!

Familia…
Sotul meu, Victor Micu, era bucurestean. Anul acesta se fac 7 ani de când l-am pierdut. Venise la Suceava si a dat pacatul peste el vazându-ma si s-a moldovenizat pâna in unghie. A fost un ziarist cu un creion foarte ascutit, foarte caustic, avea rubrica de scandal, ceea ce i-a adus multe necazuri, dar era un om foarte vertical. A fost primul meu spectator. Eu nu fac textele melodiilor, le culeg, citind foarte mult, si imi zicea mereu sa am grija sa nu ma repet. In momentul când lucram la un text si ziceam ca e extraordinar, iar el ma contrazicea, incepeam sa aruncam cu creioane si sa rupem hârtii, incepea scandalul. Asa a fost sotul meu, dar mi-a fost alaturi, m-a inteles. Atunci când nu aveam timp sa gatesc, nu-mi reprosa.

Si dupa nastere mi-a coborât glasul cu o terta. Ce schimbare in viata mea artistica! Pâna atunci purtam catrinta scurta, dar când am vazut ca vocea incepuse sa-mi sune atât de grav, am ales costumul alb-negru de la munte, am schimbat si repertoriul, si am devenit ceea ce sunt astazi. Nu stiu cât place glasul meu, dar stiu ca nu se confunda. Eu nu cânt frumos si nu imi face placere ca atunci când ma intâlnesc cu niste oameni sa ma apuc sa cânt. Prefer sa spun poezii. Nu am parere buna despre mine, dar asta nu inseamna ca nu am facut, totusi, ceva bun in viata.

Film…
Am fost prima data invitata sa joc Anastasia din «Orasul vazut de sus» de Lucian Bratu. Am intrat cumva in rol, pentru ca a ramas tot ce au filmat cu mine. Apoi au venit alte solicitari. Lumea filmului este foarte misterioasa. La scena ai reactia imediata a publicului, iar eu eram linistita doar când ma uitam in ochii operatorului. Daca il vedeam luminos, stiam ca e bine. Si ma rugam de fiecare data ca nu cumva regizorul sa zica sa mai facem o dubla ca Sofia trebuia sa spuna altfel.
Si de fiecare data aveam mari emotii, sa nu stric jocul lor. Eram atenta sa nu tâsnesc in frunte, sa fac totul cu masura, asa cum imi spunea mama. Spunea ca fac nota aparte, ca nu sunt actrita, dar fac atmosfera, aduc echilibru in echipa. De obicei un actor isi creeaza un anume stil. Or eu nu aveam niciun stil. Am avut numai roluri de vaduva si de taranca. Când am aflat ca voi fi imparateasa, am rugat regizorul sa aiba grija sa nu-mi scape vreun gest de taranca si sa stric.”

Singuratate, de Sofia Vicoveanca
Era tarziu
mai catre seara
dupa o zi caniculara
Cand am intrat
gasind in casa
pe cine credeti?
stand la masa
Singuratatea
ma astepta de ieri
privind in gol si nicaieri
– Iar ai venit in pragul meu?
Te du. Cand am nevoie te chem eu
Mai lasa-mi sufletul in pace
ca sa viseze la ce-i place
Tu n-ai habar de soapte, vis rasfat
cum te apropii simt ca-nghet
Numai cu tine o sa ma frang
te du, ca nu mai vreau sa plang
Ai ratacit cararea? Am ghicit?
asa-i ca nu la mine ai venit?
Ea tace. Tace si se-ncrunta
si ma masoara cu privirea-i muta
– La tine am venit
si tu o stii
caci tot cu mine
o sa ramai.