Căutări disperate – Linda Howard

6 sept.


„In  sfârşit,  nemaiavând  ce  face  în  casă,  prepară  cafea proaspătă  şi  scoase  o  pătură  din  dulap,  apoi  o  luă,  împreună cu  o  cană  cu  cafea  şi  ieşi  pe  verandă.  Se  înfăşură  în  pătură  şi se  aşeză  pe  canapea.  Cerul  era  întunecat,  plin  de  nori. Atlanticul  cenuşiu  şi  agitat  şi  ploaia  rece  se  îngemănau,  răpind lumina  şi  culoarea  zilei. Inhală  aroma  aburilor  de  cafea  privind perdeaua  de  ploaie pe  când  încerca  să  pună  ordine  în  multitudinea  de  gânduri care  o  asaltau. Astăzi,  pentru  prima  dată,  îşi  dădu  seama  că  durerea cumplită  se  mai  domolise.  Se  putea  gândi  şi  la  alte  lucruri, era  în  stare  să  poarte  o  conversaţie.  Putea  zâmbi.  Durerea  nu va  dispărea  niciodată  de  tot,  dar  va  deveni  suportabilă,  pe măsura  trecerii  timpului. Se  întrebă  ce  s-ar  fi  făcut  fără  Diaz.  Chiar  dacă  îl blestemase,  fusese  total  dependentă  de  el. In  general  o  lăsase  singură,  pândind-o  din  umbră,  lăsând să  treacă  ore  întregi  fără  să-i  vorbească,  preocupat  de îndatoriri  mărunte,  zilnice.  La  început,  o  urmărise  permanent în  timpul  plimbărilor,  dar  apoi  încetase.  Făcuse  totul  pentru a  o  ajuta  să  treacă  peste  asta,  în  tăcere,  fără  să  se  plângă. O  iubea. Ideea  o  izbi,  apoi  îşi  plecă  capul  pe  genunchi.  Cum  se împăca  ce  făcuse  în  legătură  cu  Justin,  cu  grija  pe  care  i-o acordase  în  tot  acest  timp? Auzi  zgomot  de  motor,  apoi  uşa  trântindu-se.  Se întorsese.  Ii ascultă  paşii,  dar  apoi  pierdu  şirul,  pentru  că mergea  întotdeauna  fără  să  facă  nici  cel  mai  mic  zgomot. Uşa  verandei  se  deschise  şi  el  intră,  măsurând-o  din priviri,  ca  şi  cum  ar  fi  verificat  dacă  totul  era  în  regulă.  Işi băgă  mâinile  în  buzunare  şi  se  sprijini  de  pervaz,  privind serios  oceanul.
–  Imi  pare  rău,  spuse  el  încet. Cuvintele  pluteau  între  ei.  Nu  se  scuza  pentru  noaptea trecută,  ştia  asta,  ci  pentru  Justin.  Se  îndoia  că  îşi  mai  ceruse vreodată  scuze,  dar  ştia  că  o  face  din  tot  sufletul.
-Sunt  convinsă  că  ai  vrut  să-l  protejezi,  spuse  ea,  apoi se  întrebă  de  ce-i  lua  apărarea.
– N-am  ştiut  ce  ai  de  gând  să  faci.
-Ai  fi  putut  să  întrebi. Doar  că  nu-i  venea  uşor  să  aibă  încredere  în  cineva,  să lase  vreo  persoană  să  se  apropie  de  el.  Cum  ar  fi  putut  să-i anticipeze  reacţia?  Propria  lui  mamă  practic  îl  abandonase, târându-1  înapoi  în  viaţa  ei  de  câte  ori  avusese  chef.  Tot  ce ştia  despre  o  mamă  venea  din  proprie  experienţă  şi,  deşi. văzuse  că  majoritatea  mamelor  chiar  îşi  iubeau  copiii,  nu cunoştea  acel  tip  de  iubire. Până  când  nu  văzuse  actele  în  mâna  lui  Winbom,  nu fusese  nici  ea  sigură  că  va  putea  face  asta.  Dacă  ea  avusese incertitudini,  cum  ar  fi  putut  el  să  intuiască  faptul  că  nu  i-ar fî  făcut  niciodată  vreun  rău  lui  Justin? Dar  tot  nu  putea  să  uite.  Spuse:
–  Ai  fi  putut  să  mă  întrebi,  într-o  noapte,  în  pat:  Milla, ce  faci  dacă-1  găseşti  pe  Justin?  Cum  poţi  să-l  iei  de  lângă singura  familie  pe  care  a  cunoscut-o?  Atunci  ai  fi  ştiut  ce simt. O  privi  peste  umăr:
–  Nu  m-am  gândit  la  asta,  repetă  el.  Eu…  când  ai  scos actele  alea,  m-am  simţit  de  parcă  aş  fi  fost  împuşcat.  Am vrut  să  îngenunchez  şi  să-ţi  sărut  picioarele,  dar  ştiam  că probabil  o  să  mă  loveşti.
–  Sigur. Dădu  din  cap  şi  se  întoarse  din  nou  cu  faţa  spre  ocean.
–  Nu  te  iubeam.  Tonul  lui  era  aproape  absent,  ca  şi  cum ar  fi  meditat  asupra  cuvintelor.  Sau  nu  cred.  Nu  la  început. Dar  când  m-ai  dat  afară,  m-am  simţit…  se  opri,  încrun- tându-se,  cântărindu-şi  cuvintele…  tăiat  în  două.
–  Ştiu,  spuse  ea,  amintindu-şi  propria  senzaţie  de pierdere.
–  Când  privesc  în  urmă,  îmi  dau  seama  când  s-a întâmplat.  Când  am  căzut.  în  Idaho.  Te-am  tras  din  apă  şi te-ai  rostogolit  pe  spate  şi  ai  început  să  râzi.  Chiar  atunci. Şi  făcuse  ceva  în  acel  moment.  Fuseseră  tot  timpul  atraşi unul  de  altul  –  fusese  înnebunită  de  dorinţă  -,  dar  niciunul nu  schiţase  vreun  gest.  Până  în  momentul  acela,  în  bătaia soarelui,  când  bucuria  de  a  fi  în  viaţă  îi  copleşise,  când  se uitase  la  ea  şi  spusese… Milla  chicoti.
–  Ce  mai  declaraţie  de  dragoste.  Mâna  dreaptă.
– Nu  era  o  declaraţie  de  dragoste;  ci  de  intenţie.  Asta  e declaraţie  de  dragoste.  Avea  capul  aplecat  în  modul  lui curios, pe  care  îl  îndrăgea  atâta,  şi,  pentru  un  bărbat  cu  dificultăţi  de comunicare,  se  descurca  excelent. Se  lăsă  tăcerea,  amândoi  gândindu-se  la  vorbele  lui. Simţea  că  o  aşteaptă  să  spună  că  l-a  iertat,  că  îl  iubeşte  şi  ea, dar, deşi  era  sigură  de  a  doua  afirmaţie,  nu  ştia  dacă  e  capabilă s-o  facă  pe  prima.  Durerea  şi  furia  încă  rămăseseră,  deşi  erau estompate.  Putea  măcar  să  spună  că  va  lăsa  totul  în  urmă, vor  continua  din  punctul  acela.  Dacă  ar  fi  vrut  să  discute despre  termenii  iertării,  poate  că  era  şi  asta  o  formă,  pentru că  voia  să  continue.  Dar  Diaz  nu  era  un  om  obişnuit.  încotro se  îndrepta  cu  el? Nu  putea  vedea  un  viitor  alături  de  el,  dar  nici  fără  el.
–  Ai putea  s-o  spui,  murmură  el,  încă privind  în  depărtare. Nu  se  uitase  la  ea  nici  măcar  o dată,  de  când  îi  declarase  că  o iubeşte.  Ştiu  că  aşa  este.
–  Că te  iubesc?  Da.  Oftă,  luând  o  gură  de  cafea.  Era  rece şi  se  strâmbă,  lăsând  cana  deoparte.  Te  iubesc.
–  Destul  încât  să  te  măriţi  cu  mine,  să  facem  copii? Simţi’Că  se  sufocă  şi  aşteptă  puţin  să-şi  revină.
–  Ce?  întrebă  ea  uluită.
–  Căsătorie.  Te  măriţi  cu  mine?
–  Cum  am  putea  să  ne  descurcăm?
– Te  iubesc.  Mă  iubeşti.  Este  normal. Se  întoarse  spre  ea,  fixând-o  cu  ochii  aceia  întunecaţi, gravi,  în  aşteptarea  unui  răspuns.
–  Avem  amândoi  o  încărcătură  emoţională  suficientă  să umplem  un  avion.  Probabil  va  trebui  să  mă  duc  la  psiholog. Râse  spart.  Iar  tu  eşti  un  asasin.  Ce  fel  de  carieră  profesională e  asta?  Cât  despre  mine,  nici  măcar  nu  ştiu  ce  vreau  să  fac, dacă  ar  trebui  să  lucrez  în  continuare  cu  Finders  sau  să  devin profesoară,  aşa  cum  mi-am  dorit  întotdeauna.  O  parte  din mine  ar  vrea  să  încetez,  dar  cum  aş  putea?  Sunt  bună  la  ce fac.  Doar  că  sunt  atât  de  obosită  şi…
–  Speriată,  completă  el.
– De  viitor?  Categoric.
-Nu.  Ţi-e  teamă  să  fii  fericită. îl  privi  fix,  uluită  de  precizia  cu  care  văzuse  dincolo  de ecranul  de  fum  al  argumentelor  raţionale.
–  Chiar  ai  reuşit  să  te  convingi  că  nu  meriţi  nimic  pentru că  ai  permis  să-ţi  fie  luat  Justin?  întrebă  el,  răsucind  cuţitul în  rană.  Crezi  că  nu  poţi  să  mai  ai  un  soţ,  alt  copil,  fiindcă  nu ai  fost  o  mamă  bună  şi  că  nu  l-ai  ţinut  destul  de  strâns? Simţi că  se sufocă,  parcă  inima  încetase  să-i  bată. Nimeni nu  afirmase  vreodată  că  ar  fi  fost  vina  ei;  se  luptase  pentru copilul  ei,  aproape  că  îşi  dăduse  viaţa  pentru  el.  Numai  o lovitură  de  cuţit  în  spate  o  oprise.  Şi  totuşi,  luptase  mai  mult de  zece  ani  cu  conştiinţa  încărcată,  pentru  că  nu  reuşise  să-şi protejeze  copilul.
–  Eu…  nu  ar  fi  trebuit  să-l  iau  cu  mine  la  piaţă,  spuse  ea cu  vocea  sugrumată.  Avea  doar  şase  săptămâni.  Era  prea mic…
– Nu  puteai  să-l  laşi  singur  acasă.  Ce  altceva  ai  fi vrut  să faci? îi  tremurau  buzele.  Doamne,  de  câte  ori  nu-şi  pusese întrebarea  asta!  Ce  altceva  ar  fi  putut  face?  Trebuia  să  mai fie  ceva,  ceva  la  care  nu  se  gândise,  ceva  ce  nu  prevăzuse, pentru  că  îi  lăsase  pe  oamenii  ăia  să  i-l  ia  pe  Justin.
–  Nu  ţi-ai  răscumpărat  destul  păcatele  cu  toţi  copiii pierduţi  pe  care  i-ai  găsit?  Ce  anume  te-ar  face  să  te  împaci cu  tine? Copilul  ei, acasă,  bine  sănătos, dar  asta  nu  se  va  întâmpla. Diaz  plecă  de  lângă  uşă  şi  se  ghemui  pe  vine  în  faţa  ei, luându-i  mâinile.  Vântul  rece  şi  umed  i  se  juca  prin  păr, învălmăşindu-i  buclele.
– De-asta  ai  renunţat  la  el?  Ca  să  te  pedepseşti?
–  Nu.  Am  renunţat  la  el  pentru  că  asta  se  cuvenea  să fac.  îl  văzu  tremurând  şi  îşi  dădu  seama  că  stătea  afară de-atâta  timp  fără  o  haină  pe  el.  Desfăcu  grăbită  pătura, invitându-l să  se  încălzească  lângă  ea.  Diaz  acceptă  cu repeziciune,  dar  după  ce  se  aşezară  amândoi,  Milla  se  trezi cu  picioarele  la  el  în  poală,  înfofoliţi  amândoi  în  pătură, capul  ei  odihnindu-se  pe  umărul  lui.  Căldura  trupurilor alunga  frigul.
–  E  bine  să  trăieşti,  spuse  el  cu  blândeţe,  mângâindu-i faţa,  urmărindu-i  conturul  chipului.  Poţi  fi  fericită  din  nou. Simpla  idee  o  făcu  să  se  simtă  de  parcă  s-ar  fi  aflat  în echilibru  instabil  pe  marginea  prăpastiei,  iar  vântul  puternic ar  fi  încercat  să  o  doboare.
– E  prea  devreme. Simplul  fapt  că  admitea  că  şi-ar  fi  putut  îngădui  să  fie din  nou  fericită,  să-şi  continue  viaţa,  o  făcea  să  se  simtă  de parcă  ar  fi  ridicat  un  picior  deasupra  prăpastiei.
–  Au trecut  zece  ani.  Ţi-ai  găsit  fiul  şi  ai  făcut  ce  trebuia pentru  binele  lui.  De  ce  e  „prea  devreme“?
–  Aşa.  îşi  căută  din  nou  refugiul  în  logică.  Să  fiu  fericită înseamnă  să  mă  mărit  cu  tine.- Pot  să  te  fac  fericită. Şi ea  pe  el,  se  gândi,  perspectiva  făcând-o  să  ameţească. Era  un bărbat  dificil,  complicat;  dacă  l-ar  refuza,  ţinând  seama de  firea  lui  solitară,  probabil  nu  s-ar  căsători  niciodată.  Ea era  singura  lui  şansă  de  a-şi  întemeia  o  familie,  de  a  duce  o viaţă  pe  jumătate  normală. Ca  şi  cum  viaţa  alături  de  James  Diaz  ar  fi  putut  fi normală.
–  Cum  ne-am  putea  căsători?  Ce  ştim  unul  despre celălalt?  Nu  ştiu  nici  măcar  câţi  ani  ai.
–  Treizeci  şi  trei. Făcu  o  pauză,  luată  prin  surprindere,  uitând  de  celelalte idei  înţelepte  pe  care  voia  să  le  expună.  Părea  mai  în  vârstă, chiar  dacă  nu  avea  niciun  fir  de  păr  alb,  nici  urmă  de  rid.
–  Ca  şi  mine.  Când  e  ziua  ta?
–  Şapte  august.
–  Nu  se  poate,  sunt  mai  mare  ca  tine!  Ziua  mea  e  pe douăzeci  şi  şapte  aprilie! Era  atât  de  dezamăgită  încât  Diaz  începu  să  râdă:
–  Intotdeauna  am  visat  să  mă  culc  cu  o  femeie  mai  în vârstă. îl  lovi  uşor  în  piept,  şi  primi  în  schimb  un  sărut,  mai pasional  decât  s-ar  fi  aşteptat,  mai  lung.  Când  îi  dădu  drumul, îşi  cuibări  faţa  lângă  gâtul  lui,  inhalându-i  mirosul.  Voia  să spună  da.  îl  iubea,  mai  mult  decât  şi-ar  fi  închipuit  că  va  mai iubi  vreodată.  Oricât  de  dificil  ar  fi  fost,  se  completau  perfect în  atâtea  privinţe!  Cu  ea  discuta,  glumea,  râdea  chiar.  Ceva îl  făcea  să  se  relaxeze;  avea  ceva  care  o  abătea  de  la  calea aspră  pe  care  şi-o  impusese. Dar  avea  dreptate  în  legătură  cu  problemele  cu  care  se vor  confrunta,  era  conştientă  de  asta.  Căsătoria  n-ar  fi  făcut decât  să  le  scoată  în  evidenţă.
–  Şi  tu  ce  vei  face?  Dacă  ne  căsătorim,  nu  poţi  continua să  alergi  în  tot  Mexicul  în  căutarea  infractorilor,  riscându-ţi viaţa…  Se  opri,  pentru  că  nu  mai  putea  continua.
–  Nu  ştiu  ce  altceva  aş  putea  face,  dar  voi  găsi  eu ceva. Nu  erau  prea  multe  posibilităţi  de  angajare  pentru vânătorii  de  recompense  retraşi  din  activitate.  Nu  şi-l  imagina lucrând  într-un  birou  sau  cu  publicul.  Oare  ce  fel  de  carieră ar  fi  putut  îmbrăţişa? îşi  dădu  seama  că  deja  se  gândea  la  viitor.  Totul  avansa prea  repede, –  Nu  pot  spune  da,  zise  ea.  încă  nu.  Sunt  prea  multe probleme  pe  care  trebuie  să  le  clarificăm  întâi. O  sărută  din  nou,  închizând  ochii,  în  timp  ce  o  strângea în  braţe.
–  Nu  plec  nicăieri.  O  să  te  cer  din  nou  la  anul,  spuse  el, ridicându-se  cu  ea  în  braţe  şi  îndreptându-se  spre  uşă. După  zece  minute,  cuibărită  în  braţele  lui,  îşi  dădu  seama că  era  deja  decembrie.  Mai  erau  trei  săptămâni  până  la  Anul Nou. încă  nu  se  simţea  stabilă  din  punct  de  vedere emotional.”
Cautari disperate – Cry no more
Linda Howard

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: