Altfel… si totuşi Alice – Lisa Genova

16 apr.

Alice Howland se mandreste cu viata pe care a muncit din greu sa si-o construiasca. La cincizeci de ani, tine prelegeri de psihologie cognitiva la Harvard, fiind recunoscuta international pentru teoriile sale inovatoare din domeniul psiholingvisticii. Are un sot cu o cariera stralucita si trei copii adulti. Cand incepe sa devina tot mai dezorientata si sa uite lucruri, un diagnostic cumplit ii schimba viata – si relatia cu propria familie si cu lumea – pentru totdeauna. Emotionant si zguduitor, Altfel… si totusi Alice infatiseaza destinul tragic al unui om care se confrunta cu instalarea timpurie a bolii Alzheimer si suferinta imensa pe care aceasta o provoaca.

Still ALICE – Lisa Genova

anul 2007

320 pagini

alice

” — John?
Alice l-a găsit vopsind ușa clădirii separate care găzduia garajul.

– Am strigat după tine prin toată casa, a spus ea. 

— Eram aici. Nu te-am auzit, a răspuns John. 

— Când pleci la conferință? l-a întrebat.

— Luni. John pleca în Philadelphia pentru o săptămână, la cea de-a noua Conferință internațională despre boala Alzheimer. 

— Asta e după ce ajunge Lydia, nu? 

— Da, Lydia va ajunge duminică. 

— Ah, bine. În urma cererii scrise a Lydiei, trupa teatrului Monomoy o invitase să i se ală- ture ca artist-invitat pe timpul verii. 

— Ești gata pentru alergare? a întrebat John. Încă nu se ridicase ceața timpurie de dimineață, iar aerul se simțea prea rece pentru cum se îmbrăcase ea. 

— Trebuie doar să-mi mai pun ceva pe mine. A intrat pe ușa din față și a deschis ușa de la dulap. La Cape, să te îmbraci confortabil era o provocare constantă, fiindcă temperaturile zilei începeau cu zece grade, până după-amiaza urcau spre treizeci, iar până la lăsarea serii scădeau înapoi la zece, deseori însoțite de o briză tăioasă. Aveai nevoie de creativitate vestimentară și de disponibilitatea să-ți pui și să-ți scoți haine de mai multe ori pe zi. Alice atinse mânecile hainelor atârnate pe umerașe. Deși multe dintre ele ar fi fost perfecte de stat pe plajă sau de o plimbare, toate păreau prea grele pentru aler- gat. A fugit pe scări în sus și a intrat în dormitor. După ce a căutat în câteva sertare, a găsit un hanorac ușor și l-a îmbrăcat. A observat pe noptieră cartea pe care o citea. A luat-o în mână, a coborât scările și a intrat în bucătărie. Și-a turnat un pahar cu ceai rece și a ieșit pe veranda din spatele casei. Ceața timpurie de dimineață încă nu se ridicase și era mai rece decât se așteptase. Și-a pus paharul și cartea pe masa dintre scaunele albe Adirondack și a intrat înapoi în casă după o pătură. S-a întors, s-a învelit în pătură, s-a așezat pe unul dintre scaune și a deschis cartea la pagina îndoită. Cititul devenea rapid o sarcină sfâșietoare. Trebuia să re- citească de câteva ori pentru a înțelege necesitatea faptelor sau a argumentelor și, dacă lăsa cartea din mână pentru o anumită perioadă, trebuia să reia câteodată un capitol întreg ca să-i regăsească firul. În plus, o apuca frica atunci când trebuia să se hotărască ce să citească. Dacă nu va avea timp să citească tot ceea ce-și dorea? Faptul că trebuia să stabilească priorități o durea și îi amintea că timpul se scurge și că unele lucruri vor rămâne nefăcute. Tocmai începuse citească Regele Lear. Îi plăceau tare mult tragediile lui Shakespeare, dar pe aceasta n-o citise niciodată. Din nefericire, după cum se obișnuise deja, s-a blocat după doar câteva minute. A recitit pagina anterioară, trasând linia imaginară din spatele cuvintelor cu degetul arătător. A băut până la fund paharul cu ceai rece și s-a uitat la păsările din copaci. 

— Aici erai. Ce faci, nu mergem să alergăm? a întrebat John. 

— Ah, da, bine. Cartea asta mă înnebunește. 

— Hai să mergem atunci. 

— Astăzi pleci la conferința aceea? 

— Luni. 

— Astăzi ce zi e? 

— Joi. 

— Ah. Și când vine Lydia? 

— Duminică. 

— Asta e înainte să pleci? 

— Da, Ali, tocmai ți-am spus toate astea. Ar trebui să ți le treci în BlackBerry, cred că o să te facă să te simți mai bine. 

— OK, scuze. 

— Gata? 

— Da. Așteaptă, să fac un pipi înainte. 

— Bine. Mă găsești la garaj. 

Alice și-a pus paharul gol pe blatul de lângă chiuvetă și a aruncat pătura și cartea pe fotoliul cu husă din camera de zi. Stătea în picioare pregătită să se miște, dar picioarele ei aveau nevoie de instrucțiuni suplimentare. Pentru ce intrase în casă? A refăcut pașii — pătură și carte, pahar pe blat, pe verandă cu John. El va pleca în curând la Conferința internațională dedicată bolii Alzheimer. Parcă duminică? Va trebui să-l întrebe ca să fie sigură. Erau gata să iasă la alergare. Afară era un pic rece. Intrase după un hanorac! Nu, nu pentru asta. Purta deja unul. La dracu’! Când a ajuns la ușă, a simțit o presiune urgentă pe vezică și și-a amintit că trebuia numaidecât să urineze. S-a grăbit înapoi pe hol și a deschis ușa de la baie. Doar că, spre totala ei surprindere, nu era baia. Mătură, mop, găleată, aspirator, taburet, cutie de scule, becuri, lanterne, clor. Debaraua cu scule. A privit mai departe, de-a lungul holului. Bucătăria la stânga, camera de zi la dreapta, și gata. Exista o baie de serviciu la etajul ăsta, nu-i așa? Trebuia să fie una. Era chiar acolo. Dar nu era. S-a grăbit spre bucătărie, dar a găsit doar o ușă, iar aceasta dădea spre veranda din spate. A luat-o la goană spre camera de zi, dar bineînțeles, nu era nicio baie care să dea de acolo. S-a repezit înapoi pe hol și s-a prins de mânerul ușii. 

— Te rog, Doamne, te rog, Doamne, te rog, Doamne! A deschis ușa ca un magician care își dezvăluie cel mai spectaculos număr, dar baia nu a reapărut ca prin magie. Cum să mă pierd în propria mea casă? S-a gândit să o ia la fugă în sus, la baia principală, dar, în mod ciudat, era blo- cată și încremenită în dimensiunea aceea ca de zonă crepusculară, fără baie, a parterului casei. Nu mai putea să se țină. Trăia o experiență extracorporală în care se vedea pe sine, o femeie jalnică, necunoscută, plângând pe hol. Nu suna ca plân- sul potolit, de femeie adultă. Era plânsul speriat, pierdut, nestăpânit al unui copil mic. Nu doar lacrimile nu și le mai putea stăpâni.

John a năvălit pe ușă exact când urina a început să i se prelingă pe piciorul drept, udându-i pantalonii, șosetele și încălțămintea. 

— Nu te uita la mine! 

— Ali, nu plânge, e în regulă. 

— Nu știu unde sunt. 

— E în regulă, ești aici. 

— M-am rătăcit. 

— Ali, nu te-ai rătăcit, ești cu mine. John a luat-o în brațe și a legănat-o ușor dintr-o parte în alta, liniștind-o la fel cum îl văzuse liniștindu-i pe copii după nenumăratele răni căpătate la trup și la su- flet. 

— Nu am găsit baia. 

— E în regulă. 

— Îmi cer scuze. 

— Nu-ți cere scuze, e în regulă. Haide, hai să te schimbăm. Se face cald, oricum ai nevoie de ceva mai lejer. „

p.s. Nici un rezumat nu va putea descrie emotiile care au navalit peste mine citind aceasta carte. As fi vrut sa o imbratisez mereu pe Alice, sa o incurajez, sa o asigur ca e atat de speciala si minunata.

Ma bucur enorm ca am citit o carte atat de deosebita.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: