Obsesia – Nora Roberts

25 iun.

Naomi Bowes și-a pierdut inocența în noaptea în care și-a urmat tatăl în pădure. Eliberând-o pe tânăra ținută captivă de el, copila de nici doisprezece ani a dezvăluit crimele oribile ale tatălui său. Dar păcatele lui Thomas David Bowes o urmăresc, chiar și atunci când e la un pas de fericire.

Devenită un fotograf de succes și trăind sub numele de Naomi Carson, ea a găsit un loc pe care să-l transforme în căminul mult visat – o casă veche, ce necesită reparații, aflată la mii de kilometri distanță de tot ceea ce a cunoscut vreodată.

Naomi își dorește o existență solitară, dar locuitorii din Sunrise Cove se dovedesc a fi foarte prietenoși și reușesc să-și croiască drum către inima ei – mai cu seamă chipeşul Xander Keaton.

Naomi simte că nu mai poate rămâne în izolarea ei și știe că relațiile prilejuite de noua sa viață sunt ceea ce ființa ei a râvnit în taină dintotdeauna. Dar păcatele tatălui său pot deveni o obsesie, și, așa cum Naomi știe deja, trecutul ei este un coșmar care o urmărește necontenit.

The Obssesion

462 pagini

„Nu  ştia  ce  o  trezise  şi,  indiferent  de  câte  ori  retrăia  noaptea  aceea, indiferent  unde  o  bântuia  coşmarul,  n-avea  să  ştie  niciodată. Vara  transformase  aerul  într-o  tocană  umedă  şi  bolborositoare, mirosind  a  sudoare  şi  verde  ud.  Ventilatorul  de  pe  comodă  îl răscolea,  dar  parcă  dormeai  în  aburul  eliberat  de  un  ceainic. Cu  toate  astea,  era  obişnuită  cu  asta,  să  zacă  peste  aşternuturile umede  de  vară,  cu  geamurile  deschise  larg  spre  corul  de  neoprit  al cicadelor  şi  cu  speranţa  vagă  că  măcar  o  adiere  slabă  va  răzbi  prin caniculă. Căldura  nu  o  trezi,  nici  bubuitul  slab  de  trăsnet  al  furtunii  care se  pregătea  la  distanţă.  Naomi  trecu  de  la  somn  la  trezie  într-o secundă,  de  parcă  cineva  ar  fi  scuturat-o  zdravăn  sau  i-ar  fi  strigat numele  în  ureche. Se  ridică  brusc  în  pat,  clipind  în întuneric,  auzind  nu  doar  uruitul ventilatorului,  ţiuitul  ascuţit  al  cicadelor,  huul  repetitiv  al  unei  buf niţe.  Toate  erau  sunetele verii  pe  care le  cunoştea  la  fel  de bine  ca  pe propria  voce  şi  nimic  nu  putea  să-i  declanşeze  acel  nod  în  gât. Dar  acum,  că era  trează,  simţea  dogoarea,  ca  pe  un  tifon  îmbibat  în apă  fierbinte  care  îi  acoperea  fiecare  centimetru  de  piele.  îşi  dorea să  fie  dimineaţă  ca  să  se  strecoare  afară,  înainte  de  trezirea  celorlalţi şi  să  se  răcorească  în  pârâu.Treburile  aveau  prioritate,  asta  era  regula.  Dar  era  aşa  de  cald, încât  simţea  că  va  trebui  să  despartă  aerul  ca  pe  o  perdea  doar  ca  să poată  face  un  pas.  Plus  că  era  sâmbătă  (sau  avea  să  fie  de  dimineaţă) şi  câteodată  mama  mai  lăsa  regulile  deoparte  sâmbăta,  dacă  tata  era într-o  dispoziţie  bună. Apoi  auzi  bubuitul  tunetului.  încântată,  se  grăbi  să  se  dea  jos  din pat  şi  să  se  ducă  la  fereastră.  îi  plăceau  furtunile,  felul  în  care  se învârtejeau  şi  se  legănau  în  jurul  copacilor,  felul  în  care  cerul  căpăta o  culoare  ciudată,  felul  în  care  fulgerele  plesneau  şi  străluceau. Şi  poate  că  furtuna  va  aduce  ploaie  şi  vânt  şi  aer  mai  răcoros. Poate. Ea îngenunche  pe  podea,  cu  braţele  încrucişate pe pervaz,  cu  ochii fixaţi  pe  bucata  de  lună  înceţoşată  de  arşiţă  şi  nori. Poate. Ea  îşi  dorea  asta  –  o  fată  care  peste  câteva  zile  împlinea  doispre zece  ani  şi  încă  mai  credea  în  dorinţe.  O  furtună  mare,  se  gândi  ea, cu  fulgere  ca  nişte  furci  şi  tunete  ca  loviturile  de  tun. Şi  multă,  multă  ploaie. îşi  închise  ochii,  ridică  faţa  şi  încercă  să  miroasă  aerul.  Apoi,  în tricoul  ei  cu  Sabrina,  vrăjitoarea  adolescentă,  îşi  puse  capul  pe  braţe şi  studie  umbrele. Şi  din  nou  îşi  dori  să  fie  dimineaţă,  iar  cum  dorinţele  erau  gratis, îşi  dori  să  fie  dimineaţa  zilei  ei  de  naştere.  îşi  dorea  atât  de  tare  o bicicletă  nouă  şi  lansase  destule  apropouri. Rămase  îngenuncheată,  dorindu-şi  să  vină  dimineaţa,  o  fată înaltă  şi  stângace,  căreia,  deşi  se  controla  în  fiecare  zi,  nu-i  dăduseră încă  sânii.  Dogoarea  îi  lipise  părul  de  ceafă.  Enervată,  îl  dădu  la  o parte,  lăsându-1  să-i  atârne  peste  umăr.  Voia  să-l  tundă  scurt,  scurt, ca al  unei  zâne  dintr-o  carte  de  poveşti  pe  care  o  primise  de la  bunici înainte  să  nu  mai  aibă  voie  să  îi  vadă. Dar  tata  susţinea  că  fetele  trebuiau  să  aibă  părul  lung,  iar  băieţii, părul  scurt.  Aşa  că fratele  ei  avu  parte  de  o  tunsoare  scurtă  la  frizeria lui  Vick  din  oraş,  şi  ei  nu-i  rămase  altceva  de făcut decât să-şi  strângă părul  blond  şi  lung  într-o  coadă. Pe  de  altă  parte,  după  părerea  ei,  Mason  era  foarte  răsfăţat  doar pentru  că  era băiat. îi  luaseră  un  coş  de  baschet  şi  un  panou, cu  o  mingeoficială  Wilson  de  ziua  lui.  Putea  să  joace  baschet  în  liga  mică  – unele  dintre  regulile  lui  tati  erau  doar  pentru  băieţi  (ceea  ce  Mason n-o  lăsa  niciodată  să  uite)  –  şi  fiind  mai  tânăr  cu  douăzeci  şi  trei  de luni  (ceva  ce  ea  nu-l lăsa  să  uite  niciodată)  nici  nu  avea  atâtea  treburi de  făcut. Nu  era  drept,  dar  dacă  spunea  asta,  risca  să  primească  şi  mai multe  sarcini  şi  să-şi  piardă  privilegiile  de  privit  la  televizor.  în  afară de  asta,  nu-i  păsa  câtă  vreme  primea  o  bicicletă  nouă. Văzu  un  fulger  palid  –  doar  o  sclipire  de  lumină  foarte  jos  pe  cer. Avea  să  vină,  îşi  spuse.  Furtuna  din  dorinţă  avea  să  vină  şi  va  aduce răcoare  şi  umezeală.  Dacă  ploua  mult,  ea  nu  va trebui  să  ude  grădina. O idee  care  o  bucură  atât  de tare,  încât aproape  că rată următoarea sclipire. Nu  era  un  fulger,  de  data  asta,  ci  raza  unei  lanterne. Primul  gând  fu  că  cineva  umblă  pe  unde  n-ar  trebui,  poate  ca  să dea  o  spargere.  Dădu  să  se  ridice,  să  alerge  la  tata. Apoi  văzu  că  era  chiar  el.  Se  îndepărta  de  casă,  spre  lizieră, mişcându-se  rapid  şi  sigur  în  raza  lanternei. Poate  că  se  ducea  la  pârâu  să  se  răcorească.  Dacă  se  ducea  şi  ea, de  ce  să  se  supere?  Dacă  era  bine-dispus,  avea  să  râdă. Nu  se  gândi  de  două  ori,  îşi  luă  şlapii,  îşi  îndesă  mica  lanternă  în buzunar  şi  se  grăbi  să  iasă  din  cameră,  tăcută  ca  un  şoarece. Ştia care  dintre trepte  scârţâiau  –  toată  lumea  ştia  asta  –  şi le  evită din  obişnuinţă.  Tatei  nu-i  plăcea  dacă  ea  sau  Mason  se  strecurau  în jos  pe  scări  după  ora  de  culcare  ca  să  mai  bea  ceva. Nu-şi  puse  şlapii  decât  atunci  când  ajunse  la  uşa  din  spate,  apoi o  deschise  doar  atât  cât  să  se  strecoare  afară  şi  uşa  să  nu  scârţâie.”

O carte interesanta daca nu ai mai citit de aceeasi autoare Raul divin, si Tributul.

Descrieri superbe, si un asasin care eu l-am ghicit foarte usor.

***

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: