Văduva – Fiona Barton

29 iul.

In ziua in care inspectorul de politie Bob Sparkes i-a batut la usa si a inceput sa puna intrebari, Jean Taylor a adoptat un rol pe care il mai jucase, intermitent, si inainte. Un rol care le-a permis ei si sotului ei sa mearga mai departe cand necazurile se acumulau…

Dar sotul ei a murit cu o saptamana in urma, iar Jean nu mai trebuie sa se prefaca. Au existat o multime de lucruri pe care ea a preferat sa nu le stie sau sa nu le vada in legatura cu crima oribila de care sotul ei era suspectat. In ultimii ani a fost prea ocupata sa fie sotia perfecta, sa ramana alaturi de el cat timp au trait sub privirile acuzatoare ale celorlalti, hartuiti de presa si de politie. Acum insa nu mai are motiv sa taca. In plus, oamenii – si mai ales insistenta jurnalista Kate Waters – vor sa-i afle povestea, vor sa stie cum a fost pentru ea sa traiasca alaturi de un criminal.

Dar, din cosmarul ultimilor ani, Jean a invatat un lucru: ca pe oameni ii poti face sa creada orice, in special ceea ce vor sa creada. Va putea ea oare sa se dezbare de personajul ei? Sa-si dezvaluie secretele si sa recunoasca – in primul rand fata de sine – adevarul?

„O reconstituire palpitanta a unei crime si in acelasi timp o analiza necrutatoare a institutiei casatoriei… Fiona Barton scrie o poveste mestesugita, care se citeste cu sufletul la gura, despre minciunile pe care oamenii si le spun unii altora si lor insisi atunci cand tin cu tot dinaindinsul sa nu afle adevarul.” 

The widow

320 pagini

Fragment:

„În  timpul  marilor  procese  –  crime  notorii  și  teribile  care  ocupă  prima pagină  a  ziarelor  –,  m-am  trezit  observând-o  cu  atenție  pe  soția  celui  aflat  în boxa  acuzaților  și  m-am  întrebat  ce  știa  ea  cu  adevărat  sau  cât  își  îngăduia  să știe. Cu  siguranță  ai  văzut-o  și  tu,  la  știri.  Trebuie  să  privești  cu  atenție,  dar este  acolo,  stă  tăcută  în  spatele  soțului  ei,  pe  scările  tribunalului.  Dă  din  cap și  îi  strânge  mâna  în  timp  ce  el  își  declară  nevinovăția,  întrucât  ea  crede  în  el. Dar  ce  se  întâmplă  atunci  când  camerele  de  luat  vederi  dispar,  iar publicul  încetează  să  mai  privească? Mă  chinuie  imaginea  unui  cuplu  care  mănâncă  o  plăcintă,  un  cuplu  ca oricare  altul,  dar  incapabil  să  comunice.  Singurul  sunet  pe  care  îl  aud  este scrâșnetul  cuțitului  pe  farfuria  din  porțelan,  în  timp  ce  sunt  frământați  de îndoielile  care  îi  asaltează  în  casa  lor  din  suburbie. Asta  pentru  că,  fără  martori  sau  evenimente  care  să  distragă  atenția, măștile  nu  pot  decât  să  cadă. Îmi  doream  –  aveam  nevoie,  mai  degrabă  –  să  știu  cum  face  față  această femeie  ideii  că  soțul  ei  –  bărbatul  pe  care  l-a  ales  –  ar  putea  fi  un  monstru. Și  așa  a  apărut  Jean  Taylor.  Ea  este  femeia  tăcută  pe  care  am  văzut-o  atât de  des  pe  treptele  tribunalului,  soția  pe  care  am  identificat-o,  pe  care  am observat-o,  acea  femeie  lipsită  de  expresie  care  îi  este  alături  soțului  în  timp ce  el  depune  mărturie.”


Fragment:

„În  timp  ce  mergea  pe  autostradă,  simți  că  i  se  face  rău  de  emoție  la  gândul a  ce  avea  să  se  întâmple.  Căutase  grădinița  la  internet-café  și  găsise  adresa. Avea  să  se  oprească  pe stradă  și  să  privească. Ajunse  în  momentul  când  copiii  începeau  să  iasă  din  clădire,  cu  hârtii pictate  într-o  mânuță  și  ținându-și  mamele  de  mână  cu  cealaltă.  Se  îngrijoră să  nu  cumva  să  fi  ajuns  prea  târziu,  dar  parcă  astfel  încât  să  se  poată  uita  în oglinda  retrovizoare  și  nimeni  să  nu-i  vadă  fața. Aproape  că  le  rată.  Dawn  părea  mai  bătrână  și  mai  neîngrijită  decât  în fotografiile  de  pe  Facebook,  cu  părul  prins  la  spate  și  cu  un  pulover  vechi, mulat.  Pe  Bella  o  recunoscu  din  prima.  Țopăia  pe  trotuar.  Le  urmări  în oglindă  până  când  trecură  de  mașină  și  le  avu  pentru  prima  dată  în  vizor. Suficient  de  aproape  cât  să  vadă  machiajul  întins  de  sub  ochii  lui  Dawn  și strălucirea  aurie  a  părului  Bellei. Dădură  colțul,  și  el  porni  mașina. „Vreau  doar  să  văd  unde  locuiesc”,  î nu vor ști  că  am fost  acolo”. ău  în  asta?  Nici nu vor sti ca am fost acolo. Mergând  înapoi  spre  casă,  ieși  pe  dreapta  șoselei,  urmă  un  drum  de  țară, își  închise  telefonul  și  se  masturbă.  Încercă  să  se  gândească  la  Dawn,  dar  ea nu-i  rămânea  în  minte.  Apoi  stătu  câteva  clipe,  șocat  de  intensitatea experienței  și  îngrozit  de  cel  care  devenise.  Va  înceta  să  mai  intre  pe  net,  va înceta  să  se  mai  uite  la  filme  porno.  Era  o  boală,  și  el  avea  să  se  trateze. „

P.s. Disparitia unei fetite de doi ani. Si toate raspunsurile cautate de politisti si de mama, m-au facut sa termin de citit aceasta carte.


Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: