Arhiva | august, 2017

Cei care merită să moară – Peter Swanson 

30 aug.

Într-un zbor de noapte de la Londra la Boston, Ted Severson o întâlnește pe fascinanta Lily Kintner. La un pahar, cei doi, străini până atunci, încep un joc al adevărului, dezvăluindu-și unul altuia detalii foarte intime. Ted povestește despre căsnicia lui ratată și despre cum e convins că soția sa, Miranda, îl înșală. Se pare că au fost nepotriviți din start: el e un om de afaceri bogat, ea, un spirit artistic liber – contrast care le-a aprins cândva pasiunea, dar care a devenit acum un clișeu. Jocul capătă însă o notă mai sumbră atunci când Ted afirmă, mai în glumă, mai în serios, că ar fi în stare s-o ucidă pe Miranda pentru purtările ei. Fără a sta pe gânduri, Lily îi propune să-l ajute. La urma urmei, unii oameni – de pildă, o soție mincinoasă și infidelă – merită să moară…

La Boston, legătura perversă dintre conspiratori se adâncește pe măsură ce pun la cale moartea Mirandei. Dar trecutul lui Lily ascunde un secret pe care ea nu i l-a dezvăluit lui Ted: experiența în arta crimei, dobândită de timpuriu în viață. Brusc, cei doi se trezesc implicați într-un joc de-a șoarecele și pisica din care nu poate supraviețui decât unul… cu un detectiv isteț și foarte hotărât pe urmele lor.

Fragment:

” El  chiar  nu  voia  ca oamenii  să-i  cunoască  dorința  arzătoare  de  a  câștiga  cu  orice  preț.  Asta dezvăluia  prea  mult  din  firea  lui.  Și  dezvăluia  acea  parte  din  el  care  nu  putea fi  schimbată.  Și  astfel,  când  am  auzit  de  competiția  de  băut  bere  de  la  Sticla  și Paharul,  un  pub  prăfuit  situat  în  capătul  străzii  mele,  am  știut  că  l-aș  putea face  pe  Eric  să  participe.  Nu  aveam  nevoie  să  fie  beat  pentru  ceea  ce plănuisem,  dar  în  mod clar  ajuta. 

Eric  a  sosit  în  Londra  într-o  sâmbătă  rece  și  umedă.  Addison  s-a  ținut  de cuvânt  și  și-a  pus  vineri  seara  câteva  lucruri  într-o  geantă,  ca  să  stea  câteva zile  cu  Nolan. 

— Scumpo, cred că  ești  așa de încântată,  a  spus  ea. 

— Sunt,  am răspuns. 

— Păi,  încearcă  să  o  și  arăți. 

— Sunt doar  agitată,  am spus.  Nu  prea  știu de ce,  dar  așa  sunt. 

— O  să-ți  treacă  la  cinci  minute  după  ce  ajunge  aici.  Tot  ce  vă  trebuie amândurora e  să vi-o  trageți. A râs și  și-a  acoperit  gura  cu  o  mână. Avionul  lui  Eric  plecase  din  New  York  în  seara  anterioară  și  urma  să aterizeze  pe  la  8  dimineața.  Îi  trimisesem  prin  e-mail  indicații  cum  să  ajungă la  apartamentul  meu.  Nu  o  mințisem  pe  Addison  când  spusesem  că  sunt agitată,  dar  nu  eram  agitată  pentru  ceea  ce  aveam  de  gând  să-i  fac  lui  Eric, eram  agitată  pentru  timpul  pe  care  trebuia  să-l  petrecem  împreună  înainte să-mi  pun  planul  în  aplicare.  Știam  că  probabil  o  să  vrea  să  facem  sex imediat  ce  sosea,  și  îmi  adunam  curajul  să  termin  cât  mai  repede  cu  asta.  Îmi spuneam  că  era  un  test,  o  modalitate  de  a  vedea  ce  sentimente  aveam  de fapt  pentru  el.  Știam  că  prezența  lui  Eric  nu  avea  să  schimbe  niciodată  ceea ce  credeam  despre  felul  în  care  mă  trădase,  dar  mă  întrebam  totuși  dacă  miar  putea  schimba  planurile  de  a-i  curma  viața.  Mă  îndoiam,  dar  asta  era  o cale  de  a  afla.  Și,  dacă  totul  mergea  conform  planului,  Eric  avea  să  mai  fie  pe aici  doar  vreo  douăsprezece  ore.  Mă  puteam  descurca. Interfonul  a  sunat  la  nouă  și  jumătate  și  am  urcat  cele  câteva  trepte  până pe  palierul  din  marmură  ciobită  ca  să  îi  deschid.  Părea  obosit  și  mototolit după  călătorie,  și  părul  îi  era  ciufulit  la  spate.  Ne-am  îmbrățișat  și  ne-am sărutat  și  l-am  condus  în apartamentul  de  la  subsol,  i-am  arătat  totul. 

— Cred că ești frânt,  i-am spus. 

— Sunt,  dar  nu  vreau  să  dorm  toată  ziua.  Poate  o  să  trag  un  pui  de  somn și  pe  urmă  putem merge undeva. 

— E  un pub bun în  capătul  străzii.  Sticla  și  Paharul. 

— OK.  Lasă-mă  doar  să  dorm  puțin.  Cel  mult  o  oră  și  doar  dacă  vii  lângă mine. I-am  spus  să  se  bage  în  pat  și  o  să  vin  și  eu  lângă  el  mai  târziu,  sperând  că o  să  adoarmă.  Dar,  după  ce  s-a  dus  în  dormitor  și  după  ce  am  tras  de  timp vreo  cincisprezece  minute  făcându-mi  încet  o  ceașcă  de  ceai,  am  decis  că  de

fapt  chiar  vreau  să  mă  duc  lângă  el.  Nu  era  doar  un  test  –  era  un  fel  de  a spune  la  revedere.  Am  intrat  în  dormitorul  mic  și  întunecat;  Eric  s-a  răsucit în  așternuturi  și  i-am  auzit  respirația  regulată.  Mi-am  scos  toate  hainele  și m-am strecurat  în  pat,  în  spatele  lui.  S-a  mișcat,  dar  nu  s-a  trezit.  Și  el  era  gol și  senzația  trupului  său  cald  și  lung  lipit  de  al  meu  nu  m-a  făcut  să  mă  trag deoparte,  așa  cum  crezusem.  Mi-am  trecut  mâna  peste  pieptul  lui  tare,  am coborât  pe  stomacul  plat  și  i-am  atins  penisul.  S-a  întărit  imediat,  el  a murmurat  în  pernă  ceva  ce  n-am înțeles,  apoi  s-a  întors  încet  spre  mine.  Mi-am desfăcut  picioarele  și  l-am  împins  între  ele.  A  început  să  spună  ceva,  dar i-am  tras  capul  în  jos  ca  să  fie  lângă  al  meu.  Părul  îi  mirosea  a  nespălat,  dar plăcut.  L-am  condus  în  mine,  apoi  am  tras  cearșaful  și  pătura  peste  capetele noastre  și  am  făcut  dragoste  în  acea  peșteră  întunecată  și  sufocantă,  fără  să spunem nimic,  mișcându-ne împreună într-un ritm încet,  somnoros. A  adormit  la  loc  după  ce  am  terminat  și  eu  m-am  strecurat  departe  de  el, împingând  cearșafurile  în  jos,  în  jurul  mijlocului.  Aerul  răcoros  era  plăcut  pe pieptul  meu  gol,  pe  pielea  umedă  de  transpirație.  M-am  gândit  la  ce  aveam de  gând  să-i  fac  lui  Eric  mai  târziu  în  acea  seară  și  am  încercat  să  mă  simt prost  pentru  asta.  L-am  comparat  cu  Chet,  care  voia  să  facă  sex  cu  un  copil, dar  cel  puțin  Chet  nu  pretinsese  că  iubea  pe  cineva.  Eric  era  rău  până  în măduva  oaselor,  un  om  care  trecea  prin  viață  luând  doar  ceea  ce  voia  și rănindu-i  pe  cei  care  îl  iubeau.  Eu  îi  dădusem  dragostea  mea  –  chiar  viața mea  – și  el  le  tratase  pe  amândouă  cu  dispreț. Eric  s-a  trezit,  dezorientat  și  flămând,  la  puțin  timp  după  prânz.  A  făcut  un duș  și  s-a  îmbrăcat  și  am  plecat  amândoi  să  explorăm  cartierul  meu.  L-am dus  la  un  magazin  cu  mâncare  pentru  acasă  și  am  cumpărat  sandvișuri  și sucuri  și  am  mers  cu  ele  într-un  mic  parc  numit  Rembrandt  Gardens,  care  se mărginea  cu  un  canal.  Ploaia  se  oprise,  dar  cerul  era  tot  întunecat  și  jos,  iar apa  picura  din  copaci  și  băltea  peste  tot.  Mi-am  întins  jacheta  pe  o  bancă  de lemn  și  ne-am  așezat  și  ne-am  mâncat  sandvișurile,  terminându-le  exact atunci  când  o  ploaie  rară  a  început  să  răpăie  în  frunzele  de  deasupra noastră. 

— Îmi pare rău pentru vreme, am spus  eu. 

— E o vreme de pub, a remarcat  el. 

— Ești  gata  să  bei  ceva?  Sticla  nu  e  prea  departe  de  aici.  Dar  nu  încercăm competiția  lor  de  băut  bere.  Asta-i  tot  ce  te  rog. 

— Asta ce e? A  fost  tot  ce-a  trebuit  să  fac.  Atunci  când  am  ajuns  la  Sticla  și  Paharul,  un pub  obișnuit  și  simplu  după  standardele  Londrei,  cu  podeaua  goală  și  bănci de  lemn,  Eric  a  citit  despre  întrecerea  de  băut  bere  și  a  studiat  numele  celor care  reușiseră.  Ca  să  fii  imortalizat  pe  pereții  Sticlei,  tot  ce  trebuia  să  faci  erasă  bei  câte  o  halbă  din  cele  zece  tipuri  de  bere  la  draft  ale  pubului,  în  ordinea în  care  erau  aliniate  în  spatele  barului,  pe  parcursul  a  cinci  ore.  Ți  se monitorizau  vizitele  la  toaletă  ca  să  se  asigure  că  nu  o  vomai.  Eric  mi-a  spus că  nu  părea  deosebit  de  greu.  Și  eu  crezusem  la  fel  și  i-o  spusesem  lui  Stuart, barmanul,  săptămâna  precedentă.  Combinația  de  beri,  mi-a  spus  el,  de  la berea  neagră  și  cea  amară  la  pilsner  și  cidru,  îți  dădea  de  furcă  și  era  mult mai  grea  decât  părea.  Văzuse  mulți  tipi  vânjoși  renunțând,  sau  vomând, înainte  să  se  încheie. 

— O fac,  a  spus  Eric,  către  mine  și  către  barmanița  din  acea  zi,  o  femeie mai  în  vârstă  pe care  nu  o  mai văzusem  până  atunci. 

— Serios?  Eric!?  am  spus  eu,  pe  când  barmanița  a  zis  „Bine,  scumpule”  și a  scos  o  fișă  de  înscriere. 

— Pune-ți  numele  aici  unde  scrie  „start”,  și  ora  și  eu  o  s-o  bifez.  Când  ți-ai terminat  a  zecea  halbă,  tot  ce  trebuie  să  faci  e  să  vii  la  barul  ăsta,  să  te semnezi  la  sfârșit  și  pe  urmă  e  treaba  ta  ce  mai  faci.  Cei  mai  mulți  își  pierd ultimele  câteva  halbe  la  toaletă. Am mai protestat  puțin,  doar  așa,  de  ochii  lumii,  dar  știam  că  Eric  nu  avea să  se  răzgândească.  Prima  bere  a  fost  o  Fuller’s  ESB  și  tot  asta  am  băut  și  eu. Ne-am  dus halbele  la  o  masă  din colț. 

— Sunt în vacanță,  a spus el,  apoi  a luat o  înghițitură  mare. 

— Nu vreau să-ți  fie rău  tot timpul  cât  ești  aici. 

— N-o să-mi fie.  Zece  halbe în cinci  ore.  Nicio  problemă. Am rămas acolo  cu  el  vreo  trei  ore  și  jumătate.  Era  clar  că  Eric  era  hotărât să  termine  întrecerea,  dar  era  la  a  șaptea  halbă,  bere  neagră,  și  o  bea  destul de  încet. 

— Sunt  plin  până  în  gât,  a  spus,  dar  cuvintele  lui,  din  pricina  oboselii cauzate  de  decalajul  de  fus  orar  și  de  bere,  sunau  neclar  în  gura  lui. 

— Hai să punem punct, am spus. M-am săturat  să  stau în  pubul  ăsta. 

— N-am  de  gând  să  ajung  până  aici  și  pe  urmă  să  renunț,  a  spus  și  s-a uitat  în  jur. Unii  dintre  localnicii  care  apăruseră  după  ce-și  terminaseră  slujba remarcaseră  încercarea  lui  Eric  de  a  ajunge  pe  perete.  Știam  că  Eric  avea  să continue,  orice  ar  fi. 

— Atunci  eu  plec.  Sunt  moartă  de  foame  și  nu  vreau  să  mai  mănânc chipsuri.  O  să  iau  niște  mâncare  indiană  și  o  s-o  mănânc  în  apartament. — Îmi pare rău,  Lily. 

— Să  nu-ți  pară.  Distrează-te.  Încearcă  să  nu  vomiți  la  bar  și  ne  vedem peste  vreo  două ore.  Știi  să  te  întorci? 

— În josul  străzii,  nu? Am plecat.  Era  în  amurg,  cerul  căpătase  o  nuanță  de  purpuriu-închis  și  în aer  era  o  ceață  fină.  M-am  dus  direct  la  restaurantul  indian  din  colț  în  care fusesem  de  multe ori.  Am comandat  un  rogan josh  și  korma de  pui,  plus  o coca-cola  pe  care  să  o  beau  în  timp  ce-mi  așteptam  mâncarea. 

— Fără  nuci  în  rogan  josh?  am  întrebat  când  proprietarul  a  sunat  pentru comanda  mea. Știam  răspunsul,  dar  voiam  să  se  înregistreze  că  am  întrebat. 

— Fără nuci  în  rogan josh,  dar,  da,  cashew  în  korma  de  pui. 

— Da, știu.  Mersi. Am dus  pungile  cu  mâncare  înapoi  la  apartament.  Le-am  lăsat  pe  măsuța mică  de  lemn  din  bucătărie  și  m-am  dus  în  dormitor  să  mă  uit  în  valiza  lui Eric.  Își  adusese  câteva  schimburi  de  haine,  One  Up  on  Wall  Street  de  Peter Lynch  și  un  costum  de  alergare.  Cele  două  EpiPen-uri  erau  într-o  pungă  de plastic  pentru  sandvișuri,  într-un  buzunar  interior  cu  fermoar.  Ar  fi  trebuit să  aibă  unul  la  el  –  îi  spusesem  asta  de  o  sută  de  ori  –,  dar  știam  că  n-o  s-o facă.  Alergia  lui  la  nuci  era  fatală,  dar  vanitatea  era  cea  care  îl  oprea  să  ia  cu el  seringile.  „Ce-ar  trebui  să  fac,  Kintner,  să  le  port  într-o  borsetă?”  S-a convins  singur  că  n-o  să  mănânce  niciodată  în  public  ceva  care  ar  putea  avea chiar  și  cea  mai  mică  șansă  să  conțină  nuci.  Am  luat  EpiPen-urile  și  le-am băgat  sub  saltea,  apoi  m-am  întors  în  bucătărie.  Mi-era  foame,  așa  că  am mâncat  puțin  direct  din  cutie,  înainte  de  a  răsturna  korma  de  pui  într-un  bol larg.  Am  întins  în  bol  carnea  de  pui  și  sosul  galben  și  am  adunat  metodic fiecare  nucă  cashew,  și  le-am  pus  într-un  mojar  de  piatră  pe  care  îl  găsisem într-unul  din  dulapurile  înțesate  din  bucătăria  noastră.  Când  am  fost  sigură că  adunasem  toate  nucile,  am  luat  pisălogul  și  am  transformat  jumătate  din ele  într-o  pastă  fină,  apoi  am  amestecat  pasta  în  korma  și  am  pus  totul  la  loc în  cutia  sa.  Am  luat  nucile  rămase,  le-am  pus  într-o  bucată  de  prosop  de hârtie  și  le-am  ascuns  în  spatele  condimentelor  din  frigider.  Am  spălat pisălogul  și  mojarul,  plus  bolul,  și  le-am  pus  la  loc  unde  le  găsisem.  Am  pus cutiile  cu  mâncare  indiană  în  micul  frigider  al  apartamentului.  Korma  de  pui era  preferata  lui  Eric,  iar  restaurantul  de  unde  o  luam  în  New  Chester  nu punea  niciodată  nuci  cashew  în  ea.  Scena  era  pregătită.  Tot  ce  aveam  acum de  făcut  era  să  aștept. Am  încercat  să  citesc  Gaudy  Night  dar  îmi  era  greu  să  mă  concentrez. Nu  eram  propriu-zis  agitată,  dar  voiam  să  se  termine.  Eric  începuse competiția  pe  la  unu  jumătate,  așa  că  avea  să  termine,  într-un  fel  sau  altul,  la șase  jumătate.

(…)

— Uite  ce-i,  Eric,  am  spus.  Sunt  frântă.  Și  eu  am  băut  prea  mult  și  Addison m-a  terminat.  Mă  duc  să  mă  culc.  Ai  niște  mâncare  indiană  în  frigider,  dacă vrei.  Ți-am  luat  korma  de  pui. 

— Ești  o  sfântă  afurisită,  a  spus  el  și  mi-a  dat  un  sărut  umed  pe  un  colț  de gură. M-am  dus  în  dormitor,  am  împins  ușa  ca  să  rămână  întredeschisă,  mi-am scos  jeanșii  și  puloverul  și  mi-am  tras  pijamaua  de  lână  care  îmi  ținea  cald  în apartamentul  nostru  rece.  Îl  auzeam  pe  Eric  scotocind  prin  bucătărie;  a urmat  zăngănitul  vaselor,  apoi  bâzâitul  cuptorului  cu  microunde  murdar. Simțeam  mirosul  de  korma  –  aroma  de  mirodenii  și  lapte  de  cocos  –  pe măsură  ce  mâncarea  începea  să  se  încălzească.  Stăteam  pe  marginea  patului. Eram  calmă,  dar  mintea  mea  era  agitată,  plină  de  diverse  imagini.  Îl  vedeam pe  Chet  în  poiană  în  amurg,  legănându-se  deasupra  mea,  fără  să  știe  că  avea să  moară.  Îl  vedeam  pe  Eric  ieșind  din  clădirea  lui  de  birouri,  aprinzând  o țigară,  întâlnindu-se  cu  Faith.  Îl  vedeam  pe  Eric  în  noaptea  când  am  făcut prima  dată  dragoste,  cu  ochii  lui  căprui-închis  atât  de  aproape  de  ai  mei. Cuptorul  s-a  oprit  din  zumzăit  și  l-am  auzit  pe  Eric  deschizând  și închizând  ușa,  apoi  a  urmat  un  moment  de  liniște.  Am  presupus  că  mânca repede,  poate  chiar  în  picioare. După  un  minut,  ușa  dormitorului  s-a  deschis.  Eric  stătea  acolo,  cu  cutia  cu mâncare în  mână,  deja roșu la  față.  Iar  în jurul  ochilor  începuse  să  se  umfle. 

— Sunt nuci înăuntru,  a  spus,  arătând  spre  cutie. A sunat ca  și  cum  ar fi  vorbit cu  gura plină de vată.

— Ești sigur?  Unde-i EpiPen-ul?  l-am  întrebat. 

— Geantă. A  împuns  aerul  cu  o  mișcare  disperată,  arătând  cu  degetul  către  locul unde se afla  geanta. Am  ridicat  geanta  din  locul  ei  de  pe  podea  și  am  pus-o  pe  marginea patului.  Eric  a  lăsat  cutia  pe  biroul  din  camera  mea  și  s-a  dus  repede  la geantă,  împingându-mă  deoparte.  A  scotocit  prin  buzunarul  cu  fermoar unde  pusese  seringile,  apoi  s-a  întors  către  mine,  cu  panică  în  ochi,  și  cu roșeața  pielii  mai  intensă.  Cu  o  mână  se  scărpina  pe  gât. 

— Nu le-ai  adus?  l-am  întrebat  cu  o  voce care  părea  panicată. 

— Da, a spus și  abia am deslușit ce-a  spus. Cuvântul  suna  ca  și  cum  venea  de  la  o  mare  distanță,  strigătul  unui  om prins  în  capcană  undeva  în  adâncurile  pământului,  într-o  peșteră  strâmtă  și umedă. Eric  a  răsturnat  conținutul  genții  pe  pat  și  a  început  să  caute  repede printre  lucruri.  S-a  așezat,  cu  trupul  rigid,  cu  buzele  strânse,  în  vreme  ce încerca  să  tragă  aer  în  plămâni.  Am  început  să-l  ajut  să  scotocească  printre haine  și  obiecte  de  toaletă,  dar  el  m-a  apucat  de  braț  și  a  mimat  vorbitul  la telefon. 

— Vrei să  sun după ajutor?  l-am întrebat. A  încuviințat  din  cap.  Zona  roșie  din  jurul  gâtului  se  umflase  într-un  mod alarmant,  ca  o  întindere  de  uscat  pe  o  hartă  topografică.  Dar  fața  îi  rămăsese palidă,  iar  acum  căpăta  o  nuanță  albăstruie.  Am  alergat  în  camera  de  alături, am  luat  telefonul  și  am  rămas  așa  un  moment,  ascultând  ce  se  întâmpla  în dormitor.  Am  auzit  un  alt  fermoar  deschizându-se,  apoi  o  bușitură  ușoară. Am pus  receptorul  încet  la  locul  lui,  am  numărat  în  gând  până  la  zece,  apoi m-am dus la  ușă  și  am  aruncat  o  privire  în  dormitor.  Eric  era  întins  pe  jos,  cu o  mână  tot  la  gât,  dar  nu  se  mai  scărpina.  Mâna  lui  doar  stătea  acolo, nemișcată.  L-am  privit  suficient  de  mult  cât  să  îmi  dau  seama  că  nu  respiră, apoi,  ca  să  mă  asigur,  am  mai  așteptat  un  minut,  după  care  am  traversat camera  și  i-am  pus  două  degete  pe  gât  ca  să-i  iau  pulsul.  Nu  avea  puls.  M-am întors  la  telefon  și  am  format  999,  le-am  dat  numele  și  adresa  mea,  i-am spus  femeii  cu  voce  veselă  de  la  celălalt  capăt  al  firului  că  iubitul  meu  era  în șoc  anafilactic. După  ce  am  telefonat,  m-am  mișcat  repede.  Am  luat  din  frigider  cele câteva  nuci  cashew  întregi  înfășurate  în  prosopul  de  hârtie  și  am  băgat câteva  în  korma  de  pui  care  rămăsese  în  castronul  lui  Eric  (cald  încă  de  la cuptorul  cu  microunde)  și  câteva  în  cutia  în  care  o  cumpărasem.  Apoi  am aruncat  în  veceu  prosopul,  am  tras  apa  și  m-am  spălat  pe  mâini,  în  dormitor, Eric  nu  se  mișcase.  Am  strecurat  mâna  sub  saltea  și  am  scos  punga  de  plastic în  care  se  aflau  cele  două  EpiPen-uri  nefolosite.  Lucrurile  lui  Eric  era împrăștiate  prin  cameră.  Am  șters  amprentele  mele  de  pe  pungă  cu  o  șosetă, apoi  am  băgat  punga  într-un  adidas  de-al  lui.  Părea  locul  în  care  cineva  ar  fi putut  ține  medicamentele  de  urgență.  Eric  n-ar  fi  făcut-o  niciodată,  dar  nu avea  să  spună  nimănui asta.  Și  nu avea să spună  nimănui că  eu  zisesem  că nu erau  nuci  în  korma  de  pui.  Aveam  să  le  spun  paramedicilor  că  era  beat  și  că probabil  se  hotărâse  să  mănânce  totuși  din  pui,  și  că  eu  eram  în  dormitor,  și că  pe  urmă  n-am  putut  găsi  EpiPen-urile.  Am  încercat  să  mă  gândesc  dacă mai  era  ceva  ce  trebuia  făcut  ca  să  aranjez  scena.  M-am  gândit  că  ar  putea  da bine  dacă  îl  apăsam  pe  Eric  de  câteva  ori  pe  piept,  ca  să  arate  ca  și  cum  aș  fi încercat  să-l  resuscitez.  Oare  un  coroner  ar  putea  să-și  dea  seama  de  asta? Mă pregăteam să încep,  când  s-a  auzit  iar  soneria. Am alergat  sus pe scări  ca să le  dau  drumul  paramedicilor.”

Fata dinainte – J. P. Delaney

22 aug.

Vă rog să faceți o listă cu toate bunurile pe care le considerați esențiale pentru viața dumneavoastră.

 

Cererea pare ciudată, chiar indiscretă, iar pentru cele două femei care răspund, consecințele sunt devastatoare.

 

EMMA
Traumatizată de o spargere la vechea locuință, Emma își dorește un loc nou în care să trăiască. Dar nici unul dintre apartamentele pe care le vizionează nu este sigur sau la un preț accesibil. Până la One Folgate Street. Casa e o capodoperă arhitecturală: design minimalist din piatră de culoare deschisă, sticlă și tavane înalte. Dar există anumite reguli. Arhitectul enigmatic care a proiectat casa păstrează un control total asupra ei: fără cărți, fără perne aruncate, fără fotografii sau obiecte personale de orice fel. Spațiul e destinat să-l transforme pe cel care-l ocupă – și asta se și întâmplă.

 

JANE
După o tragedie personală, Jane simte nevoia unui nou început. Atunci când găsește One Folgate Street, ea este atrasă instantaneu de casă – și de creatorul ei rezervat, dar seducător. Curând după ce se mută, Jane află despre moartea prematură a chiriașei anterioare, o femeie care îi seamănă, ca vârstă și ca înfățișare. În timp ce încearcă să separe adevărul de minciună, Jane urmează fără să știe aceleași tipare, face aceleași alegeri, întâlnește aceleași persoane și trece prin aceeași teroare ca fata dinainte.

 Fragment:

„​Și  sunt  sinceră.  Sunt  prea  multe  lucruri  pe  care  nu  i  le-am  spus  niciodată, prea  multe  lucruri  pe  care  le-am  ținut  închise  în  mintea  mea.  Poate  că,  dacă stăteam  mai  mult  de  vorbă  când  eram  împreună,  nu  ne-am  fi  despărțitniciodată.  Era  o  parte  din  mine  care  voia  mereu  să-l  lovească  pe  Simon  sau să-l  îndepărteze  și  acum  nu  mai  simt  asta.  Acum  sunt  doar  recunoscătoare că există  cineva care nu  mă judecă.

— Pot  să  rămân,  dacă  vrei,  zice  el  încet.  Dacă  așa  te-ai  simți  mai  în siguranță.  Dacă  apare  nenorocitul  ăla  de  Deon  sau  oricine  altcineva,  pot  să am eu grijă de el.

— Știu  că  poți,  zic  eu,  dar,  sincer,  nu  e  nevoie.  Casa  asta  e  ca  o  fortăreață. În plus,  hai să  o luăm încet,  bine? 

— Bine, zice  el. Se  apleacă  și  mă  sărută  cam  formal  pe  obraz.  Apoi  mă  strânge  în  brațe. Îmbrățișarea  e plăcută. 

După ce  pleacă,  e din  nou liniște  în  casă.  I-am promis că  o să  mănânc ceva. Umplu  o  cratiță  cu  apă  să-mi  fierb  un  ou  și  îmi  trec  mâna  pe  deasupra aragazului. Nu se întâmplă nimic. Dau  iar  din  mână.  Același  rezultat.  Mă  uit  sub  blat,  să  văd  dacă  ceva împiedică  funcționarea  senzorilor  de mișcare,  dar nu e nimic. Simon  ar  ști  cum  să  îl  repare  și  aproape  că  întind  mâna  după  telefon  să-l chem  înapoi.  Apoi  mă  opresc.  Comportamentul  ăsta  de  femeie  fragilă  care depinde  de  bărbați  ca  să-i  rezolve  problemele  e  unul  dintre  motivele  pentru care am ajuns în  încurcătura asta. Am  vreo  două  mere  în  frigider,  așa  că,  în  loc  de  asta,  iau  unul  din  ele. Tocmai  mușc  din  el  când  simt  miros  de  gaz.  Chiar  dacă  aragazul  nu  s-a aprins,  instalația  de  gaz  clar  funcționează,  iar  acum  își  revarsă  vaporii explozivi în  casă.  Dau disperată  din  mâini deasupra hiatului,  în  încercarea  de a  o  opri.  Deodată,  se  produce  un  clic  și  în  aer  izbucnește  o  minge  de  flăcări albastre  și  galbene,  care  îmi  cuprind  brațul.  Scap  mărul.  Urmează  un moment  de  șoc,  fără  durere,  dar  știu  că  va  veni  și  aceasta.  Îmi  pun  repede brațul  sub  robinetul  de  apă  rece.  Nu  curge  nimic.  Fug  sus  în  baie.  Acolo, slavă  Domnului,  apa  curge  rece  pe  pielea  mea  încinsă.  O  las  să  curgă  câteva minute,  apoi  îmi  examinez  brațul.  Mă  doare  și  e  roșu,  dar  nu  s-au  format bășici pe  piele. Nu-mi  imaginez  asta.  Nu  se  poate.  E  ca  și  cum  casa  nu  voia  ca  Simon  să vină pe aici  să  stăm de vorbă și  acum  mă pedepsește. E  o  fortăreață,  i-am  spus  lui  Simon.  Ce  se  întâmplă  însă  dacă  chiar  casa hotărăște  să nu mă apere? Cât  de sigură e,  până la  urmă? Brusc, mi-e frică. Mă  duc  în  dulapul  menajerei  și  închid  ușa  după  mine.  Aș  putea  să  mă baricadez  aici  dacă  e  nevoie,  cu  mopurile  și  măturile  proptite  în  ușă,  ca  să  o țină  închisă;  din  afară,  nici  nu  ai  ști  că  sunt  aici.  E  înghesuit,  plin  de  cutii  și echipament,  dar am nevoie de un loc sigur  și ăsta o să  fie.”

Unul dintre cele mai bune romane citite anul acesta. 

Cartea aceasta dar si Se numea Sarah m-au facut sa ma gandesc ce s-a intamplat inainte in casa in care locuim, ce intamplari ascunde, ce secrete, ce fel de persoane au trait aici.

In acest roman vina sare de la unul la altul ca o minge de ping pong, si te tine in priza pana la ultima pagina.

Câinii – Allan Stratton

18 aug.

De cinci ani, Cameron și mama lui se mută dintr-un loc în altul. Tatăl băiatului e pe urmele lor. Cel puțin, asta i s-a spus lui Cameron.

Când se stabilesc la o fermă izolată, băiatul începe să vadă și să audă lucruri care nu pot fi reale. Curând, ajunge să se îndoiască de tot ceea ce credea că știe și se întreabă dacă nu cumva își pierde mințile.
Ce se ascunde în noapte? Ce e îngropat în trecut?
Cameron trebuie să afle secretele întunecate înainte ca acestea să-l distrugă.
The dogs, 2017

275 pagini

*****


Fragment:

„Mama l-a părăsit pe tata când eu aveam opt ani. Zice că dintotdeauna a avut un comportament ciudat. Îmi amintesc frânturi de imagini, dar nu știu care sunt reale, care sunt vise și care sunt lucruri pe care le-am auzit de la mama când le povestea bunicilor mei.

În orice caz, mama a vrut să plecăm departe; tata a venit să mă vadă de câteva ori în vizite sub supraveghere, într-un centru social. Apoi, brusc, ne-am mutat din nou. După spusele mamei, tata făcea lucruri despre care ea o să-mi povestească atunci când voi fi mai mare. Dar, mamă — când voi fi suficient de mare? Asta este a cincea oară când ne mutăm și nu s-a schimbat nimic, doar că eu sunt mai bulversat ca niciodată.Mama zice că schimbarea este un lucru minunat: „Acceptă schimbarea“. Probabil că asta este deviza ei. Numai că, pentru mama, schimbarea înseamnă să planifice unde o să ne mutăm data viitoare, chiar înainte să apucăm să desfacem valizele. Încă de la început, caută rute de scăpare „în caz de urgență“. De aceea nu mă miră că știe încotro mergem.

Când ne oprim să alimenteze cu benzină și să mâncăm o gogoașă, îmi arată viitoarea noastră casă pe laptopul ei.

— E perfectă. La 1 200 de kilometri distanță — destul cât să ne pierdem urma — chiria e foarte mică și casa e mobilată. Ce părere ai?

— O fi cum zici.— Te rog, nu fi așa.

— Mamă, e o fermă.

Ea se face că n-aude.

— Agentul imobiliar zice că proprietarul locuiește la ferma învecinată, în caz că e vreo problemă. Cultivă terenul, dar nu se apropie de casă. Așa că vom avea intimitate și siguranță

totodată. Nu-i așa că e grozav? Gândește-te la aerul curat, la peisajul de-acolo. Gândește-te ce plăcut o să fie să explorezi pădurea de dincolo de terenul agricol.

— Și eu cum o să-mi fac prieteni dacă o să stăm la o fermă?

— E un orășel în apropiere, pe malul unui lac, cu un centru de recreere, o școală nouă și…

— Îți amintesc că eu n-am permis de conducere. Va trebui să vin acasă cu autobuzul după ore.

— Mulți copii merg cu autobuzul școlii.

Mă uit în altă parte.

— Cameron. Trebuie să încerci.

— Bine. O să încerc. Au vaci la fermă? O să mă împrietenesc cu ele.

Mama închide laptopul.

— Știu că ți-e greu. Dar dacă locuim la țară, acolo riscul e mai mic să ne întâlnim cu tot felul de oameni. Iar lui o să-i fie mai greu să dea târcoale pe-acolo fără să fie observat.

— Da, bine!

— Cameron, nu te mai uita așa la mine. Te rog. Știi bine ce-a făcut pe Facebook. Trebuie să avem mare grijă.

Își tamponează ochii cu șervețelul.

— Mamă, te rog, nu plânge.

— Scuze. Nu mă pot abține.

Mama își dă cu apă pe față la toaletă, cumpără o cafea pentru drum și plecăm mai departe. Eu încerc să mă întind pe bancheta din spate, dar nu mai e la fel de confortabil ca atunci când eram mic, așa că revin la jocuri video. Mama îmi spune că nu-mi fac bine la ochi, din cauza atâtor sărituri în toate direcțiile, dar eu am căștile la urechi și mă prefac că n-aud.Până la urmă adorm. Mă trezesc pe la apusul soarelui. Peste tot sunt numai lanuri de porumb și umbre.Până la urmă adorm. Mă trezesc pe la apusul soarelui. Peste tot sunt numai lanuri de porumb și umbre.

— Putem să oprim pe undeva? Îmi vine să fac pipi.

— Nicio grijă. Aproape c-am ajuns.

După alte zece minute pe un drum de țară, trecem pe lângă un liceu cu un teren de fotbal, aflat în mijlocul pustietății. La câteva sute de metri mai încolo, mama oprește în fața unui motel vechi, cu acoperiș din țigle mari și albe. Alături e și un mic restaurant, iar la fereastra recepției este un indicator cu luminițe roșii, care arată că au camere libere.

Puțin mai departe, un vechi pod metalic traversează defileul unui râu, ducând spre oraș; un panou la marginea drumului anunță: Bine ați venit în wolf hollow.”

Ce carte!!! Mi-a batut inima mai repede cat am citit-o, de frica. Si noaptea o visez.

Dar mi-a placut mult, mai ales ca dupa tot ce s-a intamplat a avut un final fericit, iar secretele s-au dezlegat unul cate unul.

De 10!

Cuplul din vecini – Shari Lapena

15 aug.

Nu poți ști niciodată ce se întâmplă de cealaltă parte a peretelui. 

Vecina ți-a spus că n-are chef să-ți aduci copilul de șase luni la petrecerea ei. 
Nimic personal, doar că nu suportă să-l audă plângând. 
Soțul tău te-a asigurat că va fi bine. Doar sunteți în vecini. Veți avea monitorul copilului la voi și veți merge pe rând acasă, din jumătate în jumătate de oră. 
Fiica ta dormea ultima dată când ai fost la ea. Acum, când te năpustești în casa cufun-dată-ntr-o tăcere mormântală, cel mai cumplit coșmar se adeverește. Fiica ta a dispărut! 
Poliția e la tine acasă și te întrebi cu groază ce va descoperi. 
De ce ești capabilă când cineva te împinge dincolo de limite.

The couple the next door

2017

344 pagini

Fragment:

„Este ora unu. Să se ducă oare la Cora sau să încerce să-l convingă pe Marco să plece? Ea vrea să meargă acasă, să se culce. Vrea ca noaptea asta să se termine.

Îl trage de braț pe soțul ei.

— Marco, îl roagă ea, ar trebui să plecăm. E ora unu.

— O, nu plecați încă! zice Cynthia. Nu e chiar așa târziu!

E clar că ea nu vrea să se termine petrecerea. Nu vrea ca Marco să plece. Cu toate acestea, Anne e sigură că nu ar deranja-o deloc dacă ar pleca ea.

— Poate nu pentru tine, zice Anne și reușește să sune puțin înțepată, chiar dacă e beată, dar eu trebuie să mă trezesc devreme, să-i dau copilului să mănânce.

— Săraca de tine, zice Cynthia și, cumva, asta o înfurie pe Anne.Cynthia nu are copii, nici nu și-a dorit vreodată. Ea și Graham nu au copii pentru că așa au ales ei.

E greu să-l convingă pe Marco să plece de la petrecere. Pare hotărât să rămână. Se distrează prea bine, dar Anne e din ce în ce mai îngrijorată.

— Încă unul, atât, îi zice Marco Cynthiei, ridicând paharul și evitând privirea soției lui.

E într-o dispoziție ciudat de gălăgioasă în seara asta, pare aproape forțată. Anne se întreabă de ce. În ultima vreme, acasă, a fost tăcut. Distras, chiar irascibil. Dar în seara aceasta, cu Cynthia, e sufletul petrecerii. De ceva timp, Anne a simțit că ceva nu e în regulă. Dacă i-ar spune ce anume… Mai nou, nu-i spune prea multe. O ține la distanță. Sau poate se îndepărtează de ea din cauza depresiei ei, a „tristeții postnatale“. E dezamăgit de ea. Cine nu e? În seara asta, e clar că o preferă pe frumoasa, efervescenta, strălucitoarea Cynthia.Anne vede cât e ceasul și își pierde orice răbdare.

— Eu plec. Trebuia să mă duc la copil la unu.

Se uită la Marco.— Tu rămâi cât vrei, adaugă ea cu vocea gâtuită.

Marco o privește aspru, cu ochi scânteietori. Deodată, Anne se gândește că el nu pare deloc beat; ea, în schimb, se simte amețită. Se vor certa pe tema asta? În fața vecinilor? Serios? Anne începe să se uite în jur, căutându-și poșeta, înșfacă monitorul pentru bebeluși, își dă seama atunci că e băgat în priză și se apleacă să-l scoată, conștientă că toți cei de la masă se holbează în tăcere la fundul ei gras. Ei, n-au decât! Se simte de parcă toți s-ar alia împotriva ei, pentru că le strică cheful. Îi dau lacrimile, dar se stăpânește. Nu vrea să izbucnească în plâns în fața tuturor. Cynthia și Graham nu știu despre depresia ei postnatală. Nu ar înțelege. Anne și Marco nu au spus nimănui în afară de mama ei. Anne i-a făcut recent confidențe. Știe că mama ei nu va povesti nimănui, nici măcar tatălui ei. Anne nu vrea să afle nimeni altcineva și bănuiește că nici Marco nu vrea, deși el nu a spus asta. Însă e obositor să se prefacă tot timpul.Cât e cu spatele, îl aude pe Marco și, din tonul vocii, știe că s-a răzgândit.

— Ai dreptate. E târziu, ar trebui să plecăm, zice el.

Îl aude punându-și paharul de vin pe masa din spatele ei.

Anne se întoarce, dându-și părul din ochi cu dosul palmei. Trebuie neapărat să se tundă. Zâmbește fals și zice:

— Data viitoare, vom fi noi gazdele.

Apoi adaugă în minte: puteți să veniți la noi acasă, unde locuim cu copilul nostru, și sper să plângă toată noaptea și să vă strice cheful. Vă invit sigur când îi dau dinții.

După aceea, pleacă repede împreună. Nu au de adunat lucruri de-ale copilului, sunt doar ei, poșeta lui Anne și monitorul pentru bebeluși, pe care ea îl îndeasă în geantă. Cynthia pare deranjată de plecarea lor rapidă, Graham este neutru, iar ei ies pe ușa impresionantă de la intrare și coboară.treptele. Anne se prinde de balustrada cu gravuri migăloase ca să-și păstreze echilibrul. Fac doar câțiva pași mici pe trotuar până când ajung la treptele din fața casei lor, cu o balustradă asemănătoare și o ușă la intrare la fel de impresionantă. Anne merge puțin mai în fața lui Marco, fără să spună nimic. Poate nici n-o să-i mai spună ceva tot restul serii. Urcă scările și se oprește brusc.

— Ce? zice Marco încordat, ajungând-o din urmă.

Anne se holbează la ușa de la intrare, care este vizibil întredeschisă.

— Sunt sigură că am încuiat-o! zice Anne cu o voce ascuțită.

— Poate ai uitat, spune Marco hotărât. Ai băut mult…

Dar Anne nu-l ascultă. E înăuntru și aleargă în sus pe scări, apoi pe holul care duce la camera copilului, cu Marco urmând-o îndeaproape.

Când ajunge la camera copilului și vede pătuțul gol, scoate un țipăt.”

Intotdeauna rapirea unui copil imi va starni curiozitatea asupra unei carti. Pana sa aflu cine statea in spatele rapirii am fost foarte incantata de carte, dar apoi… stiind vinovatul mi-a fost mai greu sa o parcurg.

Elizabeth a dispărut – Emma Healey

8 aug.

Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditaţie sfâșietor de onestă asupra memoriei, identităţii și îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenţei senile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani și va avea consecinţe cutremurătoare. Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliţia, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notiţe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariţie rămasă nerezolvată -cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivaţie în căutarea ei. Ar putea misterul dispariţiei lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?

Fragment:

„- Elizabeth a dispărut, spun eu. Ţi-am zis? Mă uit la Helen, dar ea nu se uită la mine. 

– Mi-ai zis. Ce vrei să mănânci? Privesc peste meniu. Dumnezeu știe unde ne aflăm. Văd că este un restaurant – sunt chelneri în alb și negru, mese cu tăblii din marmură dar care? Am sentimentul îngrozitor că ar trebui să știu și că asta e un soi de trataţie. Nu cred că este ziua mea, dar poate că e o aniversare. A morţii lui Patrick? Ar fi exact genul lui Helen să-și amintească și să facă din asta o „ocazie specială”. Dar văd copacii desfrunziţi de pe stradă și îmi dau seama nu este perioada potrivită din an. Patrick a murit primăvara. Pe meniu scrie „The Olive Grill”. Este greu, cu coperta din piele. Îmi trec un deget peste literele în relief, dar numele nu înseamnă nimic pentru mine, iar partea de jos a cotorului alunecă pe masă. Îl pun în poală și citesc conţinutul cu voce tare: 

– Supă de dovleac. Salată cu roșii și mozzarella. Ciuperci cu usturoi. Șuncă de Parma și pepene galben… 

– Da,mulţumesc, mami, spune Helen. Pot să citesc și singură. Nu-i place să citesc cu voce tare. O face să-și dea ochii peste cap și să ofteze. Uneori, face gesturi pe la spatele meu. Am văzut-o în oglindă prefăcându-se că mă sugrumă. 

– Ce vrei să mănânci? mă întreabă ea punându-și meniul pe masă, dar studiindu-l în continuare. 

– Dovlecei umpluţi cu chorizo, citesc eu incapabilă să mă abţin. Sunt din nou la modă dovleceii? Nu i-am mai văzut de ani de zile în meniuri. Când eram tânără, oamenii cultivau mai mulţi dovlecei și erau competiţii pentru alegerea celor mai buni. Acum, nu pare să mai fie la fel. Am cunoscut-o pe Elizabeth datorită unor dovlecei. Prima dată când am întâlnit-o, mi-a spus că zidul grădinii ei are pietricele cimentate în partea de sus, iar eu mi-am dat seama exact unde locuia. Era casa cu grădina din care, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, se furaseră niște dovlecei într-o noapte. Și nu știu de ce, am vrut să văd grădina aceea, așa că amreușit să mă fac invitată la ceai. 

– Nu-ţi vor plăcea cârnaţii chorizo, zice Helen. Ce spui de supă? 

– Eu și Elizabeth obișnuiam să mâncăm supă, zic eu simţind un fel de iritare la acest gând. După ce plecam de la Oxfam. Supă și sendvișuri. Și cuvintele încrucișate din Echo. N-am mai făcut asta de mult timp. Și tot n-am mai primit nici o veste de la ea. Nici măcar un cuvânt. Nu înţeleg. Nu pleacă nicăieri, niciodată. Probabil că i s-a întâmplat ceva. 

– Mami?Trebuie să comanzi. Un chelner se află lângă masa noastră, cu carneţelul pregătit. Mă întreb de cât timp e aici. Se apleacă imediat pentru a ne întreba ce dorim, faţa lui fiind inutil de apropiată de a mea. Mă trag îndărăt. 

– Helen, tu știi ceva de Elizabeth? o întreb eu. Mi-ai spune dacă ai ști? 

– Da,mami. Cevrei să mănânci? 

– Adică, este exclus să fi plecat în vacanţă. Închid meniul și caut un loc unde să-l pun, dar nu găsesc. Masa e plină de lucruri. Lucruri strălucitoare, cum are Elizabeth. Nu-mi dau seama ce sunt. Se află pe masă alături de un borcan de Branston Pickle, și de sosul de salată, și de punguţe cu Maltesers. De obicei, punguţele sunt desfăcute, iar bomboanele de ciocolată se rostogolesc pe podea ca niște capcane din deseneleanimate. Adesea, îmi fac griji că ar putea aluneca pe ele. 

– Dacă a căzut, n-aș afla, rostesc eu. Mă îndoiesc că fiul ei s-ar osteni sa-mi spună. Chelnerul își îndreaptă trupul și-mi ia meniul din mână. Helen îi zâmbește și comandă pentru amândouă. Nu știu ce. El încuviinţează din cap și se îndepărtează încă scriind, trecând pe lângă pereţii brăzdaţi cu vopsea neagră. Și farfurioarele pentru pâine sunt negre -presupun că este la modă. Restaurantul e ca un ziar pătat, unul în care a fost înfășurat un măr ca să se păstreze pentru iarnă, și din care nu se mai deslușesc decât reclamele. 

– N-avem cum să aflăm singure ceva. Asta-i problema, spun eu, simţind un elan brusc când, pe neașteptate, subiectul mi-a devenit clar. Rudele sunt informate, dar nu și prietenii. În orice caz, nu la vârsta noastră. 

– Înainte, aici era Chophouse, îţi amintești, mami? comentează Helen. Ce spuneam? Nu-mi amintesc. Ceva. Ceva, ceva, ceva… 

– Îţi amintești? Nu-mi amintesc nimic. 

– Te întâlneai cu tata aici, nu-i așa? Mă uit prin încăpere. La o masă de lângă peretele dungat stau două femei în vârstă. Amândouă se uită la ceva care se află între ele, pe masă. 

– Elizabeth a dispărut, rostesc eu. 

– Când era Chophouse. Veneaţiaici să luaţi prânzul. 

– Telefonul ei sună și tot sună. 

– Chophouse. Îţi amintești? Of, nu contează. Helen suspină din nou. În ultima vreme, face asta adesea. Nu vrea să mă asculte, nu mă ia în serios, își imaginează că vreau să trăiesc în trecut. Știu ce gândește -că mi-am pierdut minţile, că Elizabeth e bine mersi acasă la ea și că pur și simplu nu-mi amintesc că m-am întâlnit cu ea recent. Dar nu este adevărat. Uit lucruri – știu asta -, dar nu sunt nebună. Nu încă. Și m-am săturat ca lumea să se poarte cu mine de parcă aș fi. M-am săturat de zâmbetele compătimitoare și de micile mângâieri ale oamenilor atunci când lucrurile devin confuze. Și m-am săturat până în gât ca toată lumea să ţină cont de ce spune Helen, în loc să asculte ce am eu de zis. Bătăile inimii mi se înteţesc, și îmi încleștez dinţii. Simt o nevoie cumplită să-i trag un șut lui Helen, pe sub masă. În schimb, lovesc piciorul mesei. Solniţa și piperniţa se ciocnesc, iar un pahar cu vin dă să se răstoarne. Helen îl prinde. 

–  Mami! rostește ea. Fii atentă. O să spargiceva. Nu-i răspund. Dinţii încă îmi sunt încleștaţi. Simt că sunt pe cale să ţip, dar să sparg ceva nu-i o idee rea. Exact asta vreau să fac. Îmi iau cuţitul de unt și îl înfig în farfurioara neagră. Porţelanul se sparge. Helen spune ceva, bănuiesc că înjură, iar cineva se grăbește spre mine. Mă uit în continuare la farfurioară. Mijlocul s-a ciobit puţin, făcând-o să arate ca un disc spart, un disc de gramofon spart.”

Credeam ca nu voi afla niciodata ce s-a intamplat cu Elizabeth. Acesta cu siguranta este un roman deosebit, pe care nu oricine are rabdarea de a-l citi si de a-l intelege. M-a facut sa fiu mai intelegatoare cu batranii.