Elizabeth a dispărut – Emma Healey

8 aug.

Roman de suspans și psihologic sofisticat și, în același timp, meditaţie sfâșietor de onestă asupra memoriei, identităţii și îmbătrânirii, Elizabeth a dispărut spune povestea lui Maud, o femeie în vârstă care se luptă cu ravagiile demenţei senile și care începe o căutare disperată pentru a-și găsi cea mai bună prietenă, Elizabeth, despre care crede că a dispărut. Demersul ei în căutarea adevărului o va purta înapoi zeci de ani și va avea consecinţe cutremurătoare. Nimeni nu o crede însă pe Maud – nici fiica ei, Helen, nici îngrijitoarele ei, nici poliţia, nici, mai ales, temperamentalul fiu al lui Elizabeth, Peter. Înarmată cu notiţe scrise de mână pe care și le lasă singură și cu un sentiment copleșitor că Elizabeth are nevoie de ajutorul ei, Maud este hotărâtă să descopere adevărul și să-și salveze prietena iubită. Dar indiciile pe care le descoperă par să o conducă tot mai departe în propriu-i trecut, la o altă dispariţie rămasă nerezolvată -cea a surorii ei, Sukey, survenită la scurt timp după al Doilea Război Mondial. În timp ce amintirile vii ale tragediei care a avut loc cu mai mult de cincizeci de ani în urmă o copleșesc, Maud găsește o nouă motivaţie în căutarea ei. Ar putea misterul dispariţiei lui Sukey să fie cheia pentru a o găsi pe Elizabeth?

Fragment:

„- Elizabeth a dispărut, spun eu. Ţi-am zis? Mă uit la Helen, dar ea nu se uită la mine. 

– Mi-ai zis. Ce vrei să mănânci? Privesc peste meniu. Dumnezeu știe unde ne aflăm. Văd că este un restaurant – sunt chelneri în alb și negru, mese cu tăblii din marmură dar care? Am sentimentul îngrozitor că ar trebui să știu și că asta e un soi de trataţie. Nu cred că este ziua mea, dar poate că e o aniversare. A morţii lui Patrick? Ar fi exact genul lui Helen să-și amintească și să facă din asta o „ocazie specială”. Dar văd copacii desfrunziţi de pe stradă și îmi dau seama nu este perioada potrivită din an. Patrick a murit primăvara. Pe meniu scrie „The Olive Grill”. Este greu, cu coperta din piele. Îmi trec un deget peste literele în relief, dar numele nu înseamnă nimic pentru mine, iar partea de jos a cotorului alunecă pe masă. Îl pun în poală și citesc conţinutul cu voce tare: 

– Supă de dovleac. Salată cu roșii și mozzarella. Ciuperci cu usturoi. Șuncă de Parma și pepene galben… 

– Da,mulţumesc, mami, spune Helen. Pot să citesc și singură. Nu-i place să citesc cu voce tare. O face să-și dea ochii peste cap și să ofteze. Uneori, face gesturi pe la spatele meu. Am văzut-o în oglindă prefăcându-se că mă sugrumă. 

– Ce vrei să mănânci? mă întreabă ea punându-și meniul pe masă, dar studiindu-l în continuare. 

– Dovlecei umpluţi cu chorizo, citesc eu incapabilă să mă abţin. Sunt din nou la modă dovleceii? Nu i-am mai văzut de ani de zile în meniuri. Când eram tânără, oamenii cultivau mai mulţi dovlecei și erau competiţii pentru alegerea celor mai buni. Acum, nu pare să mai fie la fel. Am cunoscut-o pe Elizabeth datorită unor dovlecei. Prima dată când am întâlnit-o, mi-a spus că zidul grădinii ei are pietricele cimentate în partea de sus, iar eu mi-am dat seama exact unde locuia. Era casa cu grădina din care, cu mai bine de șaizeci de ani în urmă, se furaseră niște dovlecei într-o noapte. Și nu știu de ce, am vrut să văd grădina aceea, așa că amreușit să mă fac invitată la ceai. 

– Nu-ţi vor plăcea cârnaţii chorizo, zice Helen. Ce spui de supă? 

– Eu și Elizabeth obișnuiam să mâncăm supă, zic eu simţind un fel de iritare la acest gând. După ce plecam de la Oxfam. Supă și sendvișuri. Și cuvintele încrucișate din Echo. N-am mai făcut asta de mult timp. Și tot n-am mai primit nici o veste de la ea. Nici măcar un cuvânt. Nu înţeleg. Nu pleacă nicăieri, niciodată. Probabil că i s-a întâmplat ceva. 

– Mami?Trebuie să comanzi. Un chelner se află lângă masa noastră, cu carneţelul pregătit. Mă întreb de cât timp e aici. Se apleacă imediat pentru a ne întreba ce dorim, faţa lui fiind inutil de apropiată de a mea. Mă trag îndărăt. 

– Helen, tu știi ceva de Elizabeth? o întreb eu. Mi-ai spune dacă ai ști? 

– Da,mami. Cevrei să mănânci? 

– Adică, este exclus să fi plecat în vacanţă. Închid meniul și caut un loc unde să-l pun, dar nu găsesc. Masa e plină de lucruri. Lucruri strălucitoare, cum are Elizabeth. Nu-mi dau seama ce sunt. Se află pe masă alături de un borcan de Branston Pickle, și de sosul de salată, și de punguţe cu Maltesers. De obicei, punguţele sunt desfăcute, iar bomboanele de ciocolată se rostogolesc pe podea ca niște capcane din deseneleanimate. Adesea, îmi fac griji că ar putea aluneca pe ele. 

– Dacă a căzut, n-aș afla, rostesc eu. Mă îndoiesc că fiul ei s-ar osteni sa-mi spună. Chelnerul își îndreaptă trupul și-mi ia meniul din mână. Helen îi zâmbește și comandă pentru amândouă. Nu știu ce. El încuviinţează din cap și se îndepărtează încă scriind, trecând pe lângă pereţii brăzdaţi cu vopsea neagră. Și farfurioarele pentru pâine sunt negre -presupun că este la modă. Restaurantul e ca un ziar pătat, unul în care a fost înfășurat un măr ca să se păstreze pentru iarnă, și din care nu se mai deslușesc decât reclamele. 

– N-avem cum să aflăm singure ceva. Asta-i problema, spun eu, simţind un elan brusc când, pe neașteptate, subiectul mi-a devenit clar. Rudele sunt informate, dar nu și prietenii. În orice caz, nu la vârsta noastră. 

– Înainte, aici era Chophouse, îţi amintești, mami? comentează Helen. Ce spuneam? Nu-mi amintesc. Ceva. Ceva, ceva, ceva… 

– Îţi amintești? Nu-mi amintesc nimic. 

– Te întâlneai cu tata aici, nu-i așa? Mă uit prin încăpere. La o masă de lângă peretele dungat stau două femei în vârstă. Amândouă se uită la ceva care se află între ele, pe masă. 

– Elizabeth a dispărut, rostesc eu. 

– Când era Chophouse. Veneaţiaici să luaţi prânzul. 

– Telefonul ei sună și tot sună. 

– Chophouse. Îţi amintești? Of, nu contează. Helen suspină din nou. În ultima vreme, face asta adesea. Nu vrea să mă asculte, nu mă ia în serios, își imaginează că vreau să trăiesc în trecut. Știu ce gândește -că mi-am pierdut minţile, că Elizabeth e bine mersi acasă la ea și că pur și simplu nu-mi amintesc că m-am întâlnit cu ea recent. Dar nu este adevărat. Uit lucruri – știu asta -, dar nu sunt nebună. Nu încă. Și m-am săturat ca lumea să se poarte cu mine de parcă aș fi. M-am săturat de zâmbetele compătimitoare și de micile mângâieri ale oamenilor atunci când lucrurile devin confuze. Și m-am săturat până în gât ca toată lumea să ţină cont de ce spune Helen, în loc să asculte ce am eu de zis. Bătăile inimii mi se înteţesc, și îmi încleștez dinţii. Simt o nevoie cumplită să-i trag un șut lui Helen, pe sub masă. În schimb, lovesc piciorul mesei. Solniţa și piperniţa se ciocnesc, iar un pahar cu vin dă să se răstoarne. Helen îl prinde. 

–  Mami! rostește ea. Fii atentă. O să spargiceva. Nu-i răspund. Dinţii încă îmi sunt încleștaţi. Simt că sunt pe cale să ţip, dar să sparg ceva nu-i o idee rea. Exact asta vreau să fac. Îmi iau cuţitul de unt și îl înfig în farfurioara neagră. Porţelanul se sparge. Helen spune ceva, bănuiesc că înjură, iar cineva se grăbește spre mine. Mă uit în continuare la farfurioară. Mijlocul s-a ciobit puţin, făcând-o să arate ca un disc spart, un disc de gramofon spart.”

Credeam ca nu voi afla niciodata ce s-a intamplat cu Elizabeth. Acesta cu siguranta este un roman deosebit, pe care nu oricine are rabdarea de a-l citi si de a-l intelege. M-a facut sa fiu mai intelegatoare cu batranii.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: