Arhiva | 9:34

Marile minciuni nevinovate – Liane Moriarty

3 sept.

O crimă… un accident tragic… sau doar nişte părinţi care se poartă urât? Incontestabil, cineva a plătit cu viața.

Madeline e o forță căreia nu e ușor să-i faci față. E amuzantă, tăioasă și pătimașă; ține minte totul și nu iartă pe nimeni. Celeste e genul de femeie frumoasă după care oamenii întorc capul pe stradă, dar are de plătit un preț pentru iluzia perfecțiunii. Nouă în oraș, Jane e o mamă singură, atât de tânără încât este confundată cu dădaca. Are un trecut misterios și o tristețe mult prea profundă pentru vârsta ei. Trei femei aflate fiecare într-un moment crucial al vieții, dar care își intersectează pașii în același loc fatidic.

Marile minciuni nevinovate e o poveste senzațională despre foști soți și noi soții, mame și fiice, bârfă în curtea școlii și micile minciuni care se pot transforma în dezastre.

Big little lies – 2014 – 536 pagini


Fragment:

„Plouase neîntrerupt toată dimineața și, în timp ce Jane se întorcea la Pirriwee, ploaia devenise așa de puternică, încât trebuise să dea radioul mai tare și ștergătoarele pe viteză mare, disperată. Tocmai îl lăsase pe Ziggy acasă la părinții ei, unde avea să stea ca ea să poată merge la concurs. (…)

Jane avea de gând să se ocupe de rufe, să plătească niște facturi online și să facă un pic de curățenie în camera lui Ziggy, fără ca el să strice ce aranjase ea, dar pe măsură ce se apropia de plajă, se decise să oprească la Blue Blues. Avea să fie cald și plăcut. Tom făcuse sigur focul în micul godin. Realiză că Blue Blues o făcea să se simtă ca acasă. Opri mașina în locul fără parcometru din apropierea aleii din scânduri. Nu erau mașini primprejur. Toată lumea era la adăpost. Toate activitățile sportive de sâmbătă dimineața. Trebuie să fi fost anulate. Jane se uită la podeaua din dreptul locului pasagerului, unde ținea în mod normal umbrela pliabilă, și realiză că era în apartament. Ploaia împroșca așa de tare parbrizul, încât ai fi zis că cineva arunca găleți cu apă. Ploaia părea foarte hotărâtă, foarte udă și rece, genul care ți-ar tăia răsuflarea. (…)

Jane puse mâna pe cheile din contact. Ar fi trebuit să se ducă acasă. Era o prostie să iasă pe ploaie. Dar tânjea atât de tare și de inexplicabil după Blue Blues și după tot ce presupunea acesta: mirosul, căldura, cafeaua. De asemenea, voia ca Tom să-i vadă noua tunsoare. Bărbații homosexuali observau o tunsoare nouă. Inspiră adânc, deschise portiera și o rupse la fugă.

Pe ușa de la Blue Blues era un semn cu „închis”. Jane își lipi palmele de ușa de sticlă, simțindu-se abandonată. Nu-și amintea să fi văzut vreodată semnul cu „închis” la Blue Blues. Se udase până la piele, ridicol și în stil mare, degeaba. Luă mâinile de pe ușă și trase o înjurătură. Mda. Bun. O să meargă acasă și o să facă un duș. De-ar rezista apa de acasă mai mult de două minute și douăzeci și șapte de secunde! Două minute și douăzeci și șapte de secunde nu erau de ajuns să te încălzești, ci să-ți dovedești cruzimea. Se întoarse să se ducă înapoi la mașină. — Jane! Ușa se deschise.Tom purta un tricou alb cu mânecă lungă și blugi. Părea foarte uscat, cald și delicios. (În mintea ei, Tom era întotdeauna asociat cu cafeaua și mâncarea bună, așa că avea reacția asta pavloviană, doar privindu-l.)

 — Ai închis, spuse Jane tristă. Tu nu închizi niciodată. Tom puse mâna uscată pe brațul ei ud și o trase înăuntru. 

— Pentru tine e deschis. Jane își privi corpul. Avea pantofii plini de apă și scotea un lipăit când mergea. Apa i se prelingea pe față, ai fi zis că plânge. 

— Îmi pare rău, spuse ea. N-am avut umbrelă și m-am gândit că, dacă o iau la fugă… 

— Nu-ți face griji. Se întâmplă tot timpul. Lumea ar trece prin foc și potop pentru cafeaua mea, spuse Tom. Hai în spate să-ți dau haine uscate. M-am gândit să închid și să mă uit la televizor. N-am mai avut un client de ore bune. Unde e băiatul meu, Ziggy? 

— Au grijă de el mama și tata, ca să pot merge la concursul de cultură generală, spuse Jane. O noapte de dezmăț în oraș. 

— Probabil că așa o să fie, spuse Tom. Părinților din Pirriwee le place să tragă la măsea. Merg și eu, știai? Madeline m-a așezat la masa ta. Jane îl urmă prin cafenea, lăsând urme de tălpi, spre ușa pe care scria „Privat”. Știa că Tom locuiește în spatele cafenelei, dar nu trecuse niciodată de ușa cu semnul „Privat”. 

— Ooh, făcu ea când Tom îi deschise ușa. Ce emoționant! 

— Da, spuse Tom. Ești o fată foarte norocoasă. Privi în jur și văzu că garsoniera lui era ca o prelungire a cafenelei, aceleași podele lustruite, pereți albi rugoși și rafturi pline cu cărți cumpărate de la mâna a doua. Singura diferență era placa de surf și chitara sprijinite de perete, teancul deCD-uri și combina. 

— Nu-mi vine să cred, spuse Jane. 

— Ce?întrebă Tom. 

— Îți plac puzzle-urile, șopti ea, arătând spre un puzzle pe jumătate terminat de pe masă. Privi cutia. Era unul dat dracului (cum ar fi zis fratele ei), cu două mii de piese, care înfățișa o imagine alb-negru a Parisului în timpul războiului. 

— Și noi facem puzzle-uri, spuse Jane. Familia mea. Suntem destul de obsedați. 

— Îmi place să am întotdeauna unul început, spuse Tom. Mi se pare că măajută să meditez. 

— Exact, spuse Jane. 

— Uite cum facem, spuse Tom. Îți dau niște haine, bei o supă de dovleac cu mine și mă ajuți să fac puzzle-ul ăsta. Scoase niște pantaloni de trening și un hanorac dintr-o comodă, iar Jane intră în baie și-și puse hainele ude, până la lenjerie, în chiuvetă. Hainele pe care i le dăduse miroseau a Tomși aBlue Blues. 

— Mă simt ca Charlie Chaplin, spuse ea, cu mânecile atârnate peste încheieturi, în timp ce trăgea de betelia pantalonilor de trening. 

— Stai așa, spuse Tom și-i îndoi mânecile bluzei deasupra încheieturilor. Jane se supuse, ca un copil. Se simțea inexplicabil de fericită. Prețuită. Se așeză la masă, iar Tom aduse boluri cu supă de dovleac cu vârtejuri din smântână și pâine cu maia acră, unsă cu unt. 

— Mi se pare că mă hrănești mereu, spuse Jane. 

— Cineva trebuie să te hrănească, spuse Tom. Mănâncă. Luă o lingură de supă dulce și condimentată.

— Știu ce e schimbat la tine! spuse Tom brusc. Ți-ai tăiat tot părul! Îți stă super. Jane râse. 

— Mă gândeam în drum spre încoace că un homosexual o să remarce imediat că m-am tuns. Luă o piesă din puzzle și-i găsi un loc. Se simțea ca acasă, mânca și făcea puzzle. 

— Scuze. Știu că e un stereotip îngrozitor. 

— Ăă, făcu Tom. 

— Cee?întrebă Jane. Ridică ochii spre el. 

— Aici vine. Uite. E colțul tancului. Supa asta e incredibilă. De ce nu otreci în meniu? 

— Nu sunt homosexual, spuse Tom. 

— Ba da, spuse Jane veselă. Presupunea că Tom făcea o glumă proastă. 

— Nu, spuse Tom. Nu sunt. 

— Poftim? 

— Știu că fac puzzle și o supă de dovleac bestială, dar, de fapt, sunt hetero. 

— Ah! făcu Jane. Simți cum se înroșește la față. 

— Îmi pare rău… Credeam… de fapt, nu credeam, știam! De unde știam? Mi-a spus cineva. Madeline mi-a spus, acum o grămadă de timp. Dar îmi amintesc! Mi-a zis cum te-ai despărțit de iubitul tău și că ți-a fost foarte greu, ore în șir ai plâns și ai făcut surfing… Tom zâmbi larg. 

— TomO’Brien, spuse el. Despre el vorbea. 

— TomO’Brien, tipul de la atelierul auto? Tom O’Brien era mare și voinic, cu o barbă neagră șistufoasă, în genul lui Ned Kelly. Nici măcar nu realizase pe deplin faptul că cei doi Tom aveau același nume, pentru că erau așa de diferiți. 

— E de înțeles, spuse Tom. Ar părea mai plauzibil ca Tom barmanul să fie homosexual, nu Tom uriașul mecanic auto. Apropo, acum e fericit, s-a îndrăgostit de altcineva. 

— Hm, făcu Jane, meditând. E drept că miroseau foarte frumos chitanțele lui. Tompufni. 

— Sper că nu te-am… jignit, spuse Jane. Nu închisese de tot ușa la baie când se îmbrăcase. O lăsase oarecum întredeschisă, cum ar fi făcut dacă Tom ar fi fost fată, ca să poată vorbi în continuare. Nu purta lenjerie. Discutase cu el atât de deschis. Fusese mereu așa de deschisă cu el. Dacă ar fi știut că este heterosexual, ar fi păstrat o parte din ea pentru sine. Își permisese să se simtă atrasă de el, pentru că era homosexual, așa că nu conta. 

— Sigur că nu, spuse Tom. Ochii li se întâlniră. Fața lui, așa de dragă și de familiară după toate aceste luni, deodată i se păru străină. Tom roșea. Amândoi roșeau. Stomacul lui Jane se prăvăli, de parcă ar fi fost în vârful unui montagne-russe. Of, tunete și fulgere. 

— Cred că piesa asta merge în colțul de-acolo, spuse Tom. Jane se uită la piesă și o puse la locul ei. Spera ca tremurul degetelor ei să poată trece drept neîndemânare. 

— Ai dreptate, spuse ea. ”
Aceasta este o carte speciala prin faptul ca nu astepti pana la final ca sa descoperi cine este criminalul, ci astepti pana la final sa vezi cine este victima.

Si este o carte care m-a facut sa ma gandesc la ea multe zile dupa ce am citit-o.

Reclame