Arhiva | 13:04

Lumina dintre oceane – M. L. Stedman

24 sept.

După patru ani petrecuți pe fronturile Primului Război Mondial, Tom Sherbourne se întoarce în țara natală, Australia, angajându-se paznic de far pe Ianus Rock. Izolați de restul lumii, Tom și frumoasa lui soție, Isabel, încearcă zadarnic să devină părinți. Când orice speranță părea pierdută, pe țărm eșuează o barcă ducând un cadavru și un nou-născut. Tom și Isabel decid să păstreze copilul, dar după doi ani, când se întorc pe continent, descoperă ca hotărârea luată le-a schimbat iremediabil destinele.

„În ziua în care s-a întîmplat minunea Isabel stătea în genunchi la marginea falezei stîncoase și lega crucea mică făcută deunăzi din surcele aduse de apă. Doar un singur nor lăbărţat se tîra pe cerul de sfîrșit de aprilie, întinzîndu-se peste insulă ca o oglindă a oceanului de dedesubt. Mai turnă puţină apă și apoi apăsă ușor cu palma pămîntul în jurul tufei de rozmarin pe care tocmai o sădise. 

—…și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel viclean, șopti ea. Preţ de o clipă mintea îi jucă o festă, amăgind-o că aude plînsetul unui prunc. Alungă impresia și își îndreptă privirea spre un banc de balene care înaintau pe lîngă coastă în drumul lor spre ape mai calde, unde urmau să-și aducă pe lume puii; își scoteau din apă, iar și iar, cozile asemenea acelor care străpung o tapiserie. Avu din nou impresia că aude plînsetul de copil, de data asta mai tare, în adierea blîndă a vîntului matinal. Imposibil. De pe partea asta a insulei se vedea doar întinderea nesfîrșită de apă ce ajungea tocmai pînă în Africa. Aici Oceanul Indian se unea cu marele Ocean Sudic și împreună se desfășurau ca un covor nemărginit la poalele stîncilor. Într-o zi ca aceasta oceanul părea atît de dens, încît ar fi putut merge pe suprafaţa lui pînă în Madagascar, într-o călătorie de albastru pe albastru. Cealaltă latură a insulei privea cu neliniște spre Australia continentală aflată la o sută de mile marine, fără a-i aparţine cu adevărat și fără a fi întru totul ruptă de ea, reprezentînd de fapt cea mai înaltă culme dintr-un șir de munţi subacvatici ce răsăreau din fundul oceanului ca niște dinţi pe o falcă sfărîmată așteptînd să devoreze vreo barcă neștiutoare în drumul său spre port. Vrînd parcă să se revanșeze, insula –Ianus Rock –avea un far a cărui lumină oferea o zonă de siguranţă pe o rază de treizeci de mile. În fiecare noapte aerul vibra armonios de zumzetul lămpii care se rotea, se rotea, se rotea; imparţial, fără să dea vina pe stînci, fără să se teamă de valuri, farul era acolo pentru a dărui salvare celor ce o căutau. Plînsetul se auzea în continuare. Ușa farului zăngăni în depărtare și silueta înaltă a lui Tom apăru pe platforma turnului, scrutînd prin binoclu insula. 

— Izzy! strigă el. O barcă! Și-i făcu semn spre golfuleţ. Pe plajă, o barcă! Dispăru și apăru din nou jos, la baza turnului. 

— Se pare că e cineva în ea, strigăel.

Încă lipsită de putere, Isabel se grăbi să-i iasă în întîmpinare, iar el o prinse de braţ și coborîră împreună poteca bătută, abruptă, pînă la plaja micuţă. 

— Chiar e o barcă! exclamă Tom. Și… ei, Doamne! E cineva în ea, dar… Bărbatul din barcă stătea nemișcat, prăbușit peste banchetă, dar ţipetele se auzeau în continuare. Tom se grăbi spre barcă și încercă să-l trezească pe bărbat înainte să caute în zona din spate, de unde veneau ţipetele. Scoase de acolo o bocceluţă de lînă; o jachetă moale de damă de culoarea levănţicii, în care era înfășurat un prunc care plîngea. 

— Ei, drăcia dracului! exclamă el. Ei, drăcie, Izzy, este… 

— Un copilaș! Ah, Dumnezeule mare! Ah, Tom! Tom! Hai, dă-l încoace! Îi dădu ei copilul, iar el încercă din nou să-l trezească pe bărbat: nu avea puls. Se uită la Isabel, care examina făptura minusculă. 

— E mort, Izzy. Și copilul? 

— S-ar părea că n-a păţit nimic. N-are zgîrieturi, nici vînătăi. Și e atît de mic! spuse ea uitîndu-se din nou la copil și strîngîndu-l la piept. Gata, gata, nu mai plînge! Acum ești în siguranţă, puiule! Ești în siguranţă, minunea mea! Tom rămase nemișcat privind trupul bărbatului, închise ochii și-i deschise iar pentru a se convinge că nu visează. Pruncul nu mai plîngea, respira sacadat în braţele lui Isabel. 

— Nu se vede nimic pe trupul omului, nici bolnav nu pare să fie. Cred că nu e mult de cînd plutește în derivă… E greu de crezut. Făcu o pauză. Du copilul în casă, Izzy,iar eu o să aduc ceva să acopăr cadavrul. 

— Dar, Tom… 

— O să fie îngrozitor de greu să-l tîrîm în sus pe potecă. Mai bine îl lăsăm aici pînă ne vin ajutoare. Dar nici n-aș vrea să-l năpădească păsările și muștele… e o prelată în șopron, cred că ar fi bună. Era destul de calm cînd spunea asta, dar avea mîinile și obrajii reci, căci umbre din trecut îi întunecau lumina soarelui de toamnă.”

Reclame