Iarna în cărți

3 dec.

1. Printre tonuri cenușii -Ruta Sepetys

Fragment:

„Mă bucuram că mama avea prilejul să lucreze într-o baracă cu un acoperiş deasupra capului. Jonas fusese redistribuit la tăiat lemne pentru foc. Zăpada se aşternuse, iar el venea acasă ud şiîngheţat în fiecare seară. Vârfurile degerate ale firelor de păr pur şi simplu i se rupeau. Mie îmi înţepeniseră încheieturile din pricina frigului. Eram convinsă că oasele mele erau pline de gheaţă pe interior. Când mă întindeam îmi pârâiau şi îmi pocneau. Până apucam să ne încălzim, simţeam nişte furnicături teribile în braţe, în picioare şi pe faţă. NKVD-iştii au devenit mai irascibili odată cu venirea frigului. La fel şi Uliuşka. Ne cerea chiria ori de câte ori avea chef. A trebuit efectiv să mă lupt cu ea de vreo câteva ori ca să-mi recuperez raţia mea de pâine din mâinile ei.Jonas îi dădea drept chirie surcelele şi lemnele de foc pe care le fura de la tăiat. Din fericire, ne confecţionase nişte încălţări zdravene cât timp lucrase cu cele două femei siberiene. Cunoştinţele lui de limbă rusă progresau rapid. L-am desenat pe fratele meu mai înalt, cu chipul sobru.Mi-au trasat drept sarcină să car cu spinarea prin zăpadă saci de grăunţe în greutate de treizeci de kilograme. Doamna Rimas m-a învăţat cum să şterpelesc o parte din conţinutul lor, lărgind ochiurile ţesăturii cu un ac, apoi aranjându-le la loc, fără să se cunoască nimic. Ne perfecţionam rapid în arta răscolitului prin gunoaie. Jonas se strecura afară în fiecare noapte să recupereze resturile de mâncare din gunoiul NKVD-iştilor. Gândacii şi viermii nu mai constituiau o problemă pentru nimeni. Ii strângeam între degete şi îi îndesam în gură. Câteodată, Jonas se întorcea cu pachete de mâncare pe care Andrius şi doamna Arvydas le ascundeau în gunoi. Dar, pe lângă ocazionalele cadouri mărinimoase din partea lui Andrius, ne transformasem în boschetari, trăind din resturi de mâncare şi putreziciuni.”

2. Te las să pleci – Clare Mackintosh

Fragment:

„Îmi  trag  pe  mine  hainele  de  ieri  şi  ies  în  grădină  fără  să  mă  opresc mai  întâi  să-mi  fac  o  cafea,  chiar  dacă  am  gura  atât  de  uscată  încât înghit  cu  mare  efort.  Nu-mi  pot  găsi  pantofii,  şi  bruma  îmi  înţeapă picioarele  în  timp  ce  păşesc  prin  iarbă.  Grădina  nu  e  mare,  dar  iarna se  apropie,  aşa  că,  atunci  când  ajung  în  capătul  celălalt  al  grădinii, deja  nu-mi  mai  simt  degetele  de  la  picioare. Atelierul  din  grădină  mi-a  fost  sanctuar  în  ultimii  cinci  ani.  Puţin mai  mult  decât  o  magazie  din  scânduri  pentru  un  observator obişnuit,  e  locul  în  care  vin  să  meditez,  să  lucrez  şi  să  evadez. Podeaua  din  lemn  e  pătată  de  la  bulgării  de  lut  care  cad  de  pe  roata mea,  înţepenită  bine  în  centrul  încăperii,  o  poziţie  potrivită  pentru ca  eu  să  mă  pot  învârti  în  jurul  ei  şi  să  pot  păşi  în  spate  pentru  a-mi examina  lucrările  cu  un  ochi  critic.  Trei  laturi  ale  magaziei  sunt căptuşite  cu  poliţe  pe  care  îmi  pot  aşeza  sculpturile,  într-un  haos ordonat  pe  care  numai  eu  îl  pot  desluşi.  Lucrările  în  curs  de elaborare,  aici;  coapte,  dar  nevopsite  încă,  aici;  în  aşteptarea expedierii  către  clienţi,  aici.  Sute  de  piese  separate  şi,  totuşi,  dacă închid  ochii,  încă  mai  pot  simţi  forma  fiecăreia  sub  degete, umezeala  lutului  în  palme. Iau  cheia  din  ascunzătoarea  de  sub  pervazul  ferestrei  şi  descui uşa.  E  mai  rău  decât  mi-am  imaginat.  Podeaua  nici  nu  se  mai  vede sub  un  covor  de  lut  spart;  bucăţi  rotunde  de  oale  îşi  arată  colţurile zimţate  şi  ameninţătoare.  Poliţele  din  lemn  sunt  toate  goale,  masa de  lucru,  la  fel,  fără  niciun  obiect  pe  ea,  iar  micile  figurine  de  pe pervaz  sunt  de  nerecunoscut,  zdrobite  şi  transformate  în  cioburi  ce lucesc  în  lumina  soarelui. ”

3. Montana sky – Nora Roberts

Fragment:

„Pentru  a  se  feri  de  vînt,  Lily  îşi  înfăşură  mai  bine fularul  în  jurul  gîtului.  Totuşi,  aprecia  iarna,  forţa  ei maiestuoasă,  feliil  cum  zăpada  părea  să  facă  vîrfurile munţilor  să  se  contureze  pe  fundalul  cerului.  Cordonul întunecat  al  copacilor  de  la  poale  era  atît  de  frumos învăluit  de  zăpadă,  iar  argintul  stîncilor  şi  scobiturilor forma  umbre  şi  contraste,  asemeni  unor  falduri  pe  o cuvertură  uluitoare.”
4. Destine înlanțuite – Sarah Jio

Fragment:

„― Daniel! am țipat din nou, de data asta pe o alee, unde îl lăsam uneori, după-amiezile, să joace șotron sau alte jocuri cu ceilalți copii, în timp ce eu tricotam. Nici un răspuns. Apoi mi-a trecut prin minte să îi caut urmele în zăpadă. Piciorușele lui erau suficient de mici cât să pot distinge amprentele lor. Dar după câteva minute de căutare, mi-am dat seama că eforturile mele erau zadarnice. Ninsoarea, abundentă acum, acoperea orice urmă a pașilor luicu o pătură albă, necruțătoare. Am mai înaintat câțiva pași, și, de data asta, spre capătul aleii, ceva albastru mi-a atras privirea. Am fugit până acolo și m-am prăbușit în genunchi, plângând în hohote și clătinând violent din cap. „Nu. Nu, Doamne, nu!“ Îndrăgitul ursuleț al lui Daniel, Max, zăcea în zăpadă, cu fața în jos. L-am luat și l-am strâns la piept, legănându-mă în față și în spate, ca și când l-aș fi alinat pe Daniel după un coșmar. M-a cuprins un tremur ce răzbătea din stră-fundurile ființei mele. Băiețelul meu dispăruse.”

5. Necunoscutul – Sandra Brown

Fragment:

„Emory simţea durere în tot corpul. Ori de câte ori trăgea aer în piept o fulgera câte un junghi. Aerul pâclos părea încărcat cu ceva invizibil, dar ascuţit, ca un nor de cristale de gheaţă sau de cioburi de sticlă. Şi era îmbrăcată prea subţire. Frigul crud li împungea faţa în locurile în care pielea era expusă. Ii curgeau ochii, ceea ce însemna că trebuia să clipească încontinuu pentru a-şi limpezi vederea. Simţea că într-o parte îi apăruse o rană. O împungea întruna, cu spasme continue. Fractura de stres de la talpa dreaptă îi trimitea săgeţi dureroase de-a lungul gambei. învingerea durerii nu era însă decât o chestiune de voinţă, de disciplină. Iar ei i se spusese că avea şi una, şi alta. Din plin. Ba chiar în exces. Doar pentru asta făcuse atâtea antrenamente chinuitoare. Putea să o facă. Trebuia. „Tot înainte, Emory. Aşa, pune piciorul în faţă, apoi pe celălalt… Acoperă distanţa, metru cu metru.” Cât mai era? „O, Doamne, fă să nu mai fie mult.” Cu forţele reîmprospătate de hotărâre şi de teama eşecului, înteţi ritmul. Dintr-odată, în umbrele întunecate ale pădurii din jur se stârni un foşnet, urmat de o mişcare a aerului din spatele ei. Inima i se strânse, presimţind dezastrul, însă nu avu timp să reacţioneze înainte ca nenumărate proiectile de durefe să-i explodeze în cap. Căzu şi se lovi tare. Când încetă să mai vadă stele verzi, se ridică în patru labe şi rămase în poziţia aceea vreme de câteva secunde, cu capul plecat între braţe, încercând să-şi potolească ameţeala. în cele din urmă, îşi înălţă capul suficient încât să zărească o pereche de ghete. Le privi în vreme ce se apropiau, din ce în ce mai mult, până ce-i umplură câmpul vizual Când ajunseră la câţiva centimetri de ea şi se opriră, Emory privi în sus dincolo de genunchi, de trunchi, de umeri şi de bărbie până ajunse la o pereche de ochi familiari.”

6. Învingatorii – Danielle Steel

7. Prințesa ghețurilor

Fragment:

„Erica  se  aşeză  pe  verandă  şi  se  uită  spre  arhipelag.  Priveliştea  nu  înceta niciodată  s-o  lase  fără  respiraţie.  Fiecare  anotimp  oferea  un  peisaj  nou  şi spectaculos,  iar  azi  se  arăta  un  soare  strălucitor  ce  arunca  valuri  aurii  de lumină  peste  gheaţa  groasă  ce  plutea  pe  apă.  Tatăl  ei  ar  fi  iubit  o  astfel  de  zi. Simţi  că  o  podideşte  plânsul,  iar  aerul  din  casă  deveni  brusc  apăsător.  Se hotărî  să  facă  o  plimbare.  Termometrul  arăta  minus  cincisprezece  grade  şi  îşi trase  pe  ea  mai  multe  pulovere,  unul  peste  altul.  Simţi  frigul  muşcător  când păşi  afară  din  casă,  dar,  după  ce  merse  puţin  cu  pas  hotărât,  reuşi  să  se încălzească. Afară  era  o  linişte  care  parcă  te  elibera.  Nu  se  zărea  nici  ţipenie  de  om. Singurul  sunet  pe  care  îl  auzea  era  propria  respiraţie.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: