Bradul – Hans Christian Andersen

9 dec.

Creştea într-o pădure un brad tânăr. Creştea într-un loc bun, unde avea aer şi soare mai mult decât suficient. În jurul lui creşteau tovarăşi mai în vârstă, brazi şi pini. Dar bradul cel mic era foarte nerăbdător să ajungă mare, şi se grăbea să crească. Nu se gândea la soarele cald şi aerul proaspăt şi nici nu-l interesau copiii din sat care treceau pe lângă el râzând şi glumind, plecaţi la cules de fragi şi zmeură. Câteodată veneau cu un coş plin sau cu fragi înşiraţi pe o trestie, se aşezau în jurul brăduţului şi ziceau:

         – Ah. ce frumos e!
         Dar brăduţul nu voia să audă nimic din ce spuneau.
         În anul următor i-a crescut un inel , şi după încă un an, unul şi mai mare; – şi astfel întotdeauna se poate află vârstă unui brad, după numărul inelelor.
         – Ah, dacă aş fi la fel de mare că ceilalţi arbori – suspină brăduţul – şi aş putea să-mi întind ramurile de jur-împrejurul meu şi să zăresc din vârf întreagă lume! Păsările şi-ar face cuib în ramurile mele şi, când ar suflă vântul, vârful meu s-ar clatină cu multă solemnitate.
          Nu se bucură de razele soarelui, nici de păsări, nici de norii roşietici care treceau pe deasupra lui la răsăritul soarelui şi în amurg.
          Când a venit iarnă şi zăpadă albă scânteia în jurul lui, adesea venea în fugă o iepuroaică şi sarea peste el; oh, ce enervantă era! Dar au trecut două ierni şi, în cea de-a treia, arborele era atât de mare încât iepurica n-a mai putut decât să alerge în jurul lui. Oh, să creşti, să creşti, să te faci mare şi să ajungi bătrân este singură bucurie din această lume, se gândea copacul.
           Toamna veneau mereu tăietorii de lemne şi tăiau câţiva dintre arborii cei mai mari. An după an trecea şi tânărul brad, care deja crescuse mult, începea să tremure ori de câte ori îi vedea pe tăietori, căci uriaşii, splendizii arbori, cădeau la pământ cu un zgomot îngrozitor. Le tăiau ramurile şi păreau goi, lungi şi subţiri; de-abia dacă-i mai recunoştea, dar erau încărcaţi în căruţe şi caii îi scoteau din pădure. Încotro se duceau? Ce destin îi aştepta?
          Primăvară, când se întorc rândunelele şi berzele, le-a întrebat bradul:
          – Voi ştiţi unde sunt duşi? V-aţi întâlnit cu ei?
          Rândunelele nu ştiau nimic, dar braza a rămas pe gânduri, apoi dădu din cap şi spuse:
           – Da, cred că da. Am întâlnit multe vapoare când zburăm spre Egipt. Aveau nişte catarge magnifice; aş zice că erau ei, miroseau a brad. Te rog să primeşti felicitările mele, căci…se înălţau atât de majestuos!
           – Af, dacă aş fi destul de mare că să zbor pe deasupra marii! Cum e marea? Cu ce seamănă?
           – Ei, nu-i uşor de explicat, a spus barza şi şi-a luat zborul.
           – Bucură-te de tinereţea ta – i-au spus bradului razele soarelui – bucură-te de statura ta, de viaţă care este în ţine!
            Vântul a sărutat copacul, vărsând câteva lacrimi asupra lui, dar bradul nu auzea.
            În apropierea Crăciunului au fost tăiaţi mulţi arbori tineri, care nu erau mai vârstnici decât bradul nostru, care în continuare nu avea linişte, dorind mereu să plece. Aceşti arbori tineri, care erau şi cei mai frumoşi, şi îşi păstrau bine ramurile, erau încărcaţi în căruţele trase de cai şi dispăreau din pădure.
           – Unde vor ajunge? – se întreba bradul -. Nu sunt mai mari decât mine, doar unul e mai mic. De ce îşi păstrează toate ramurile? Unde îi duc?
           – Noi ştim noi ştim! – piuiră vrăbiile -. Ne-am uitat prin ferestre, acolo, în oraş. Noi ştim unde îi duc! Oh! îi aşteaptă o splendoare şi o glorie mai mari decât ţi-ai putea imagina. Am privit prin ferestre şi am văzut că îi pun în centrul unor saloane confortabile şi îi împodobesc cu lucruri de mare preţ, mere aurii, brioşe cu miere, jucării şi sute de lumini.
           – Şi apoi? – întreba bradul, tremurând cu toate ramurile -. Şi apoi? Ce se întâmplă apoi?
          – N-am mai văzut, dar era minunat.
          – Oare mă vor lua şi pe mine pe acest drum al strălucirii? – se bucură copacul – E mai bine chiar decât să traversezi marea! Sunt atât de bucuros că vine Crăciunul. Acum sunt la fel de înalt că cei care s-au dus anul trecut. Oh, dacă aş fi şi eu în căruţă! Dacă aş fi deja în confortabilul salon, înconjurat de atâta strălucire şi onoare! Şi apoi? Da, trebuie să am ceva şi mai bun, ceva mai frumos, căci dacă nu… De ce mi-ar trebui toate podoabele astea? Trebuie să se întâmple ceva mai important, mai frumos. Dar ce? Oh, cât mi-o doresc! Cu câtă nerandare am aşteptat! Nici eu-însumi nu-mi dau seama ce mi se întâmplă.
          – Bucură-te – au spus aerul şi soarele – Profită de tinereţea ta în aer liber!
          Dar nu se bucură de nimic; creştea şi creştea, şi iarnă şi vara rămânea verde, verde-închis. Văzându-l, oamenii spuneau:
          – Ce copac frumos!
          Şi de Crăciun, el a fost primul pe care l-au tăiat. Toporul s-a înfipt adânc în lemn. Copacul a căzut la pământ cu un geamăt. A simţit o durere, o stare de leşin, şi n-a mai avut gânduri fericite. A simţit durerea de a fi smuls din căminul sau, din locul în care crescuse. Ştia că niciodată nu-şi va revedea tovarăşii iubiţi, nici micuţii arbuşti şi florile care creşteau în jurul sau, şi poate nici măcar păsările. Călătoria nu avea nimic plăcut.
Ajuns la destinaţie, a fost descărcat în curte, împreună cu ceilalţi arbori, şi a auzit un bărbat spunând:
          – Este superb! Îl luăm pe asta.
Apoi au venit nişte servitori în uniforme şi au dus bradul într-un salon frumos. Pe toţi pereţii erau agitate portrete, şi lângă marea sobă de porţelan erau nişte vase chinezeşti cu capace sculptate în formă de lei. Erau acolo balansoare, canapele imbricate în mătase, cărţi scumpe, cu ilustraţii pe foiţa de aur şi jucării scumpe, de sute de coroane – cel puţin, după cum spuneau copiii -.Şi arborele a fost pus într-o cutie mare plină cu nisip; dar nimeni nu putea să vadă că era doar o cutie, pentru că era învelită cu o pânză verde şi aşezată pe un imens covor persan. Cum tremură copacul! Ce urmă să se întâmple? Atât servitorii, cât şi domnişoarele din casă au venit să-l împodobească. I-au atârnat de ramuri nişte plase mici, făcute din hârtie colorată; fiecare plasuta era plină cu caramele; mere şi nuci aurite atârnau că şi cum ar fi crescut acolo şi peste 100 de lumânărele roşii, albastre şi albe au fost fixate pe ramuri. Păpuşi care păreau vii – arborele nu mai văzuse niciodată ceva asemănător – atârnau de ramuri, şi chiar în vârf i-a fost pusă o stea mare de hârtie aurită.    Totul era xtraordinar.
          – Noaptea asta! – spuneau toţi – Noaptea asta va fi plină de strălucire!
          “Oh – s-a gândit arborele – ce bine-ar fi să fie deja noapte şi toate luminile să fie aprinse şi să strălucească! Şi ce s eva întâmplă? Vor veni copacii din pădure să mă vadă? Vor veni în zbor vrăbiile la fereastră? Voi prinde rădăcini aici şi voi continuă să trăiesc aşa împodobit şi iarnă şi vara?”
Erau multe pe care nu le ştia, nu vi se pare? Şi îl durea scoarţă din cauza neliniştii, şi durerea de scoarţă pentru un copac este că durerea de cap pentru noi.
          În cele din urmă au aprins lumânările. Câtă strălucire, câtă splendoare! Arborele tremură din toate ramurile, mai ales că una dine ele i-a luat foc de la o lumânare. Of, ce tare durea!
          – Dumnezeule! strigară domnişoarele şi o stinseră repede.
          Atunci arborele n-a mai îndrăznit să mişte nici măcar un ac. Oh, era oribil! Îi era atât de frică s anu piardă    ceva din orbitoarea lui frumuseţe; era ameţit de atâta strălucire şi…deodată uşa salonului s-a deschis larg şi o grămadă de copii au năvălit spre el că şi cum ar fi vrut să-l răstoarne. Adulţii veneau foarte serioşi, în spatele copiilor; cei mici s-au liniştit un moment, dar imediat a reînceput vacarmul. Au dansat în jurul arborelui şi au desfăcut cadou după cadou.
          “Oare ce fac? – s-a gândit arborele _ Ce o să se întâmple?” Şi lumânările au scăzut, aproape ajungând la ramuri sic and s-au consumat, le-au stins, şi atunci copiilor li s-a dat voie să scoată podoabele din pom. Ah, s-au repezit la el de aproape i-au rupt toate crengile; dacă n-ar fi avut vârful fixat de tavan, l-ar fi răsturnat.
Copiii au ţopăit în jurul lui cu dulciurile şi jucăriile pe care reuşiseră să pună mâna. Nimănui nu-i mai pasă de arbore, cu excepţia bătrânei doici, care continuă să verifice cu privirea printre ramuri, să vadă dacă nu fusese uitată vreo smochină sau vreun măr.
           – O poveste, o poveste – strigară copiii, împingând un omuleţ obez înspre arbore. S-a aşezat sub el.
           – Că şi cum am fi în pădure – zise -: arborele ştia că îi va face plăcere să-l asculte. Dar voi spune doar o poveste. Vreţi să auziţi povestea lui Ivede-Avede, sau cea a lui Terron Coscorron, care a căzut pe scară dar s-a suit pe tron şi s-a căsătorit cu prinţesă?
          – Ivede-Avede! – strigară unii – Terron Coscorron! – strigară alţii. Totul era o hărmălaie îngrozitoare; doar bradul rămânea tăcut şi se gândea:
          “Oare va trebui să intervin? Va trebui să fac ceva?”
          Dar este limpede că intervenise şi făcuse tot ce trebuia să facă.
          Şi omul cel grăsuţ a spus povestea lui Terron Coscorron, care a căzut pe scară dar, totuşi, a ocupat tronul şi s-a căsătorit cu prinţesă. Şi copiii au aplaudat şi au strigat:
          – Povesteşte, povesteşte! – pentru că vroiau să asculte şi povestea lui Ivede-Avede, dar au trebuit să se mulţumească doar cu cea a lui Terron Coscorron.
Arborele rămânea în continuare foarte liniştit şi gânditor: niciodată păsările din pădure nu povestiseră ceva asemănător.
          “Terron Coscorron a căzut pe scară şi totuşi s-a căsătorit cu prinţesă. Da, da, aşa merg lucrurile în lume! – s-a gândit bradul, convins că era adevărat ceea ce povestise acel domn atât de fin – Doamne-ajută, cine ştie, poate cad şi eu de pe scară şi mă căsătoresc cu o prinţesă”, şi s-a bucurat la gândul că în ziua următoare va fi acoperit cu lumânări şi jucării şi fructe aurite.
          “Mâine n-o să-mi fie frică! – s-a gândit – O să mă bucur pe deplin de toată splendoarea mea! Mâine o să ascult din nou povestea lui Terron Coscorron şi poate şi pe cea a lui Ivede-Avede” şi arborele a rămas în continuare tăcut şi gânditor toată noaptea.
          De dimineaţă au intrat un servitor şi o servitoare.
          “Acum -s-a gândit arborele- vor începe din nou să mă împodobească” dar l-au scos din salon şi, urcându-l pe scări, l-au pus în pod şi l-au lăsat acolo, într-un colţ întunecos, unde nu ajungea lumina.
          “Ce să fie asta? -s-a gândit arborele- Ce va trebui să fac aici? Ce va trebui să ascult?”
Şi a rămas sprijinit de perete şi s-a gândit , şi s-a gândit. Şi a trecut mult timp, zile şi nopţi. Nu urcă nimeni la el şi când, în cele din urmă, a apărut cineva, a fost doar că să pună nişte cutii mari într-un colţ. Arborele era destul de bine ascuns, s-ar fi putut spune că fusese complet uitat.
            “Acum e iarnă! -s-a gândit Arborele- Pământul e îngheţat şi acoperit de zăpadă, oamenii nu mă pot sădi; deci trebuie să stau aici aşteptând primăvară. Bine gândit! Ce inteligenţi sunt oamenii! Dacă n-ar fi însă atât de întuneric şi n-aş fi atât de singur. Nici măcar un iepuraş nu trece. Era atât de plăcut acolo, în pădure, când era zăpadă şi treceau iepurii ţopăind. Da, chiar când sarea peste mine, deşi atunci nu-mi plăcea. Singurătatea asta e insuportabilă!”
            -Pi, pi!- spuse chiar atunci un şoricel, urmat imediat de un altul. Mirosiră bradul şi alergară printre ramurile lui.
           – E un frig cumplit! -exclamă şoricelul-.Dacă ar fi mai cald, ar fi chiar foarte bine aici. Nu-i aşa, bătrâne brad?
            – Nu sunt bătrân! – spuse bradul – Sunt mulţi care sunt mai bătrâni că mine!
           – De unde vii? – întrebară şoriceii -. Şi ce ştii? (erau teribil de curioşi). Vorbeşte-ne despre locul cel mai frumos de pe pământ. Ai fost acolo? Ai fost în cămară, unde există brânzeturi şi şuncile atârnă sub tavan, unde se dansează peste lumânări de seu şi unde intri slab şi ieşi gras, gras?
           – Nu ştiu nimic despre asta – spuse bradul – dar cunosc pădurea, unde străluceşte soarele şi cânta păsările. Şi a început să le povestească despre tinereţea lui. Şoriceii nu auziseră niciodată ceva asemănător.              Au ascultat cu gură căscată de uimire şi au spus:
          – Oh, câte ai văzut! Ce noroc ai avut!
          – Eu? – spuse bradul, şi începu să se gândească la ceea ce le povestise – Da, la urmă urmelor, au fost vremuri foarte plăcute şi distractive. Şi le poveşti ce s-a întâmplat în noaptea de Crăciun, când fusese împodobit cu lumânări şi dulciuri.
          – Oh, spuseră şoriceii – Ce noroc ai avut, bătrâne brad!
          – Eu nu sunt bătrân! – a exclamat arborele – Va spun că, în iarnă în care am fost adus aici din pădure, eram în plină tinereţe, de-abia mă oprisem din creştere.
          – Ce frumos povesteşti! – au spus şoriceii.
Şi în noaptea următoare au venit însoţiţi de încă patru şoricei, că să asculte arborele spunându-şi povestea şi, pe măsură ce povestea, îşi amintea totul şi se gândea:
          “În ciuda a tot ce s-a întâmplat, au fost vremuri frumoase, care vor reveni. Terron Coscorron a căzut de pe scară şi, cu toate astea, a devenit rege şi s-a căsătorit cu prinţesă. Poate şi eu mă voi căsători tot cu o prinţesă”
          Şi atunci şi-a amintit despre un mesteacăn graţios care creştea în pădure şi care, pentru brad, era o adevărată prinţesă.
          – Cine e Terron Coscorron? – întrebară şoriceii.
          Şi atunci bradul le-a spus toată povestea. Şi-o amintea cuvânt cu cuvânt, şi şoriceii s-au distrat atât de tare încât au sărit aproape până în vârful arborelui.
          Noaptea următoare au venit şi mai mulţi şoareci şi duminică s-au adăugat şi două soricute. Dar au spus că povestea nu era deloc amuzantă şi şoriceii, auzind asta, s-au întristat, şi atunci s-au gândit şi ei că nu era cine ştie ce poveste.
          – Şi asta-i singură poveste pe care o ştii?- întrebară soricutele.
          – Doar asta – a răspuns arborele -. Am auzit-o povestită în cea mai fericită noapte a mea, dar pe atunci nu-mi dădeam seama cât de fericit eram.
           – E o poveste foarte urâtă! Nu ştii nici o poveste despre slănină şi lumânări de seu? Nici o poveste despre cămări?
           – Nu! – a răspuns arborele.
           – Atunci mulţumim – au răspuns soricutele şi s-au întors în casă.
          Până la urmă nici şoriceii n-au mai venit, şi arborele a început să ofteze şi să suspine:
          – Ce plăcut era să-i văd pe şoricei aia răutăcioşi aşezaţi în jurul meu, ascultăndu-mi povestea. Acum şi ei s-au dus! Nu-i nimic, osa mă distrez din nou când voi reîncepe să ies.
          Dar oare când avea să reînceapă să iasă?
          Şi aşa s-a întâmplat că, într-o dimineaţă au apărut oamenii din nou în pod. Au dat deoparte lăzile şi cutiile şi au scos arborele; l-au tarat pe podea fără să-i dea prea multă atenţie, dar repede un servitor l-a împins pe scări, unde era lumina.
          “Acum începe din nou viaţă!” s-a gândit copacul. A simţit aerul curat, primele raze de soare, şi atunci a văzut că ajunsese în curte. Totul s-a petrecut atât de repede încât arborele a uitat să se privească, atât era de ocupat să se uite în jur. Curtea dădea într-o grădina unde totul înflorea. Trandafirii proaspeţi şi înmiresmaţi atârnau peste balustradă, teii erau în floare, şi rândunelele zburau şi spuneau: “chuit, chuit, chuit, a venit soţul meu!”, dar nu se refereau la brad.
          – Acum o să trăiesc!- a strigat plin de bucurie, întinzându-şi ramurile.
          Vai, erau toate uscate şi galbene. Căzuse într-un colţ, între buruieni şi urzici. Încă mai avea în vârf steaua de hârtie aurită, care strălucea în soarele orbitor.
           În curte se jucau câţiva copii veseli, care dansaseră în jurul bradului în noaptea de Crăciun. Unul dintre ei se repezi şi-i smulse steaua de aur.
           – Uite ce a mai rămas din pomul asta bătrân şi urat de la Crăciun! -spuse, călcând pe ramurile care au scârţâit sub cizmele lui.
           – Şi arborele a privit toată splendoarea florilor şi prospeţimea grădinii, apoi s-a privit pe el şi s-a gândit că mai bine n-ar mai fi ieşit din ungherul sau întunecos din pod. Şi-a amintit tinereţea să în pădure, veselă noapte de Crăciun şi şoriceii care , cu atât bucurie, ascultaseră povestea lui Terron Coscorron.

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: