Arhiva | august, 2018

Casa de lângă lac

28 aug.

” Se întindea un câmp cu ierburi înalte şi în depărtare abia se zărea un gard cu ceva ce părea a fi o poartă dărăpănată. Şi dincolo de el, aproape la fel, o altă întindere cu ierburi întreruptă pe alocuri de copaci uriaşi cu frunziş bogat. Poarta era din lemn, decolorată de soare, crăpată, şi atârna atât de coşcovită, încât era clar că stătea aşa de foarte mult timp. O plantă agăţătoare cu flori ca nişte trompete mov se răsucise şi se înnodase atât de tare în jurul stâlpilor. Câmpul era pustiu. Nu lipseau pomii, iarba sau păsările, acestea se găseau din belşug, altceva lipsea. Nu se vedeau pe nicăieri tractoare care să se învârtă de colo-colo, nici ţărani care să repare gardurile şi nici vite care să pască, ceea ce era neobişnuit prin părţile acelea. Nu prea departe se auzea o apă curgând şi o pasăre, poate un corb, o pândea de pe o creangă din apropiere. Un întreg cuprins de ierburi înalte şi foşnitoare şi, pe ici, pe colo, câte un copac încovoiat, dar nici ţipenie de om cât vedeai cu ochii. Cu coada ochiului a zărit o umbră neagră şi a tresărit. Pasărea îşi luase zborul de pe creangă şi ţâşnea drept spre ea. Ea s-a ferit ca să nu o lovească şi în mişcare s-a împiedicat de ceva. A căzut, sprijinindu-se în palme, cu genunchii într-o baltă noroioasă de sub o salcie enormă. S-a uitat în urmă enervată şi-a văzut că piciorul stâng i se prinsese într-o bucată de funie mucegăită. Sfoară. S-a uitat în sus, mânată de instinct, ori poate şi de vocea experienţei – un amestec înspăimântător de scene din investigaţiile unor crime mai vechi. Legat de ramura cea mai groasă a copacului atârna un capăt al frânghiei roase, ce abia se distingea pe scoarţă. Lângă ea atârna un alt capăt, de care stătea agăţată o bucată putrezită de lemn. Nu era deci un laţ de spânzurătoare, ci un leagăn. S-a ridicat, şi-a şters genunchii plini de noroi şi a început să se învârtă încet în jurul frânghiei atârnate. Această relicvă a unei lumi în care fuseseră cândva copii, prezentă în locul acela pustiu, avea ceva tulburător, dar nu-i mai putea acorda atenţie, fiindcă cainele o luase din nou la fugă.

Un şir de tise sălbăticite formau un gard, neîngrijit şi crescut peste măsură, dar cu înfăţişare de gard totuşi; în partea nordică, între două pajişti pline de flori de câmp se ivea ceva ce semăna cu un pod. Poarta ruptă prin care trecuse nu mai părea acum o despărţitură rudimentară între două spaţii neumblate, ci un hotar greu de distins între civilizaţie şi sălbăticie. Ceea ce însemna că bucata de pământ pe care o traversa nu era un câmp necultivat, ci o grădină. Sau, cel puţin, asta fusese cândva. Înaintea ei se vedea o întindere sinilie de apă sclipitoare ca sticla în poiana încremenită. Lacul era înconjurat de sălcii şi în mijlocul lui se înălţa un morman de pământ, un fel de insulă. Peste tot mişunau raţe, lişiţe şi potârnichi şi se simţea un miros greu şi reavăn. O încerca o senzaţie tulburătoare, stranie, de păsări care pândesc – de ochi întunecaţi şi lucioşi.

Soarele urcase pe cer şi începuse să ardă, iar mângâierea razelor lui era binefăcătoare. Fiindcă îşi ţinea ochii închişi, lumea înconjurătoare era alcătuită numai din sunete: clipocitul apei care se lovea de pilonii de sub ea, pleoscăitul şi bălăceala raţelor pe când se lăsau din zbor pe luciul lacului, scândurile de lemn care pârâiau de dogoare. Ciulind urechile, ea auzea tot mai bine un zumzet constant, ca şi cum sute de motoare minuscule s-ar fi pornit să huruie laolaltă. Era un sunet specific verii, greu de definit la început, dar până la urmă şi-a dat seama; insecte, al naibii de multe insecte.

Frunzele de nufăr sclipeau, asemenea unor dale în formă de inimă, iar florile se înălţau către cer ca nişte mâini delicate ce se străduiau să prindă ceva. Zburau pe lângă ele mii de micuţe vietăţi înaripate. În mijlocul unei poieni scăldate de soare se înălţa o casă. Era de cărămidă, cu două mansarde gemene sub acoperişul ascuţit şi uşa de la intrare ascunsă sub un portic. Mai multe hornuri se înălţau pe acoperişul de ţiglă şi ferestrele cu vitralii ale celor trei etaje parcă făceau conspirativ cu ochiul în soare. O plantă agăţătoare cu frunze verzi năpădise lacomă faţada de cărămidă şi numeroase păsărele se zbenguiau printre crenguţele ei, dând impresia unei vânzoleli continue. Parcă atrasă de un magnet, ea a pornit-o spre casă, pe lângă lac. Raţele şi celelalte păsări sălbatice nu păreau deranjate de ea, moţăiala lor împletindu-se cu căldura zilei şi cu umezeală pentru a spori senzaţia de atmosferă suprasaturată. Când a ajuns pe partea cealaltă a băgat de seamă o potecă, năpădită de mărăcini încâlciţi, care ducea până la intrare.

Asemenea grădinii, şi casa fusese lăsată în paragină. Din acoperiş lipseau ţigle, unele dintre ele zăcând risipite pe unde căzuseră, iar câteva geamuri de la etajul de sus erau sparte. Cele rămase întregi erau acoperite cu un strat gros de murdărie de păsări şi din pervazuri stalactite albe se lăsau în jos pe frunzele lucioase. Ca şi cum ar fi vrut să-şi dovedească stăpânirea asupra grămezilor impresionante de găinaţ, o pasăre micuţă şi-a luat zborul de după un geam spart, ţâşnind în jos, după care şi-a schimbat brusc direcţia, trecând rapid pe lângă urechea ei. Ea a tresărit, dar nu s-a dat înapoi. Păsărelele acelea micuţe pe care le zărise şi pe malul lacului erau peste tot, intrau şi ieşeau din ascunzişurile întunecate ale plantei agăţătoare, părând a se chema una pe alta cu gângurituri insistente. Şi nu erau doar păsări, frunzişul colcăia de insecte de tot felul – fluturi, albine şi altele pe care nu le recunoştea – dând clădirii un aspect de efervescenţă, în contradicţie cu starea ei jalnică. S-ar fi putut crede cu uşurinţă că acea casă era goală, dar ea văzuse în misiune destule case aparţinând unor bătrâni ca să ştie că o casă aparent părăsită ascundea adesea o poveste tristă. Un ciocănel de alamă fără luciu, în formă de cap de vulpe, era agăţat de uşa dărăpănată de lemn şi a dat să-l apuce, dar a lăsat mana in jos.

În faţa porticului, de-a lungul întregii faţade a casei, se întindea o grădină ce fusese cândva frumos orânduită şi s-a chinuit să o străbată, cu spinii agăţându-i-se de bluză. Simţea un miros puternic, dar plăcut – pământ reavăn, frunze putrede, flori abia ieşite în lumina soarelui – şi bondari mari şi dolofani umblau de colo-colo să adune polenul dintr-o puzderie de floricele roz şi albe. Mure. Erau flori de mur, peste câteva luni tufişurile aveau să fie pline de fructe coapte.

Soarele intrase după un nor şi ferestrele nu mai azvârleau scântei spre lac. Casa luase o înfăţişare posomorâtă, asemenea unui copil răsfăţat care se bucurase să fie centrul atenţiei şi acum nu-i plăcea deloc să nu fie băgat în seamă. Până şi păsările erau mai neobrăzate ca până atunci, împânzind poiana înceţoşată cu strigăte ce răsunau înspăimântător, ca nişte hohote de râs, şi corul insectelor se auzea tot mai tare în căldura crescândă a zilei. Suprafaţa netedă a lacului sclipea misterios, cenuşiu…”

Casa blestemată – Mary Higgins Clark

24 aug.

No place like home

4/5 steluțe
Orice om işi doreşte să revină in casa in care şi-a petrecut frumoşii ani ai copilăriei. Insă cu Liza Barton lucrurile stau altfel…Un accident nefericit petrecut in acea perioadă i-a schimbat cu totul cursul vieţii, făcind-o să nu mai dorească o asemenea revedere. Din păcate, tocmai cadoul cu care soţul său spera să-i aducă o mare bucurie, achiziţionarea acelei case, a ajuns să-i producă un şoc şi să-i tulbure din nou cursul vieţii. In plus, pericole de tot felul şi chiar moartea o pandesc atit pe ea, cit şi pe fiul său. Enigme, obsesii şi intrigi ascunse, il ţin pe cititor cu sufletul la gură pină la ultima pagină.

Fragment:

Te voi iubi mereu – Heidi Mclaughlin

12 aug.

„Drumul spre inima mea poate fi deschis, cu siguranta, de o cafea buna.”

Nu credeam să ajung star rock. Îmi planificasem deja întreaga mea viață. Să joc fotbal în facultate. Apoi în NFL (National Football League). Să mă însor cu iubita mea din liceu și să trăim fericiți până la adânci bătrâneți. Am frânt două inimi în ziua în care i-am spus că plec. Eram tânar. Am luat decizia corectă pentru mine, dar greșită pentru noi. M-am dedicat total muzicii, dar am uitat de ea, de parfumul ei, de zâmbetul ei.

Iar acum mă întorc. După 10 ani. Sper să îi pot explica totul după atâta timp.

Tot pe ea o voi iubi mereu!

––––––––––––––––––––

Coperta este frumoasa, dar cartea mie nu mi-a aportat nimic, decat fragmentul de mai sus.

Slab, slab, slab roman… Nu inteleg de ce l-au ecranizat.

Cărți de luat in vacanță

4 aug.

1. Pe insulă – Tracey Garvis Graves

2. Fericiti pentru totdeauna – Taylor Jenkins Reid

3. Singuratate in doi – Barbara Delinsky

4. Bucătaria sclavilor – Kathleen Grissom

5. Scrisoare pentru doua iubiri – Kathryn Hughes

6. Muntele dintre noi – Charles Martin

7. Mici lucruri mărețe – Jodi Picoult

8. Fabule pentru cei mici (editura Girasol)

Povestea spicului de grâu

3 aug.

Această întâmplare s-a petrecut demult, tare demult, pe când oamenii cu greu reuşeau să-şi ducă viaţa de pe o zi pe alta. Ei nu ştiau să cultive pământul sau să crească animale pe lângă casă. Se mulţumeau doar cu ce le dădeau pădurile, câmpiile, râurile. Trăiau în grupuri şi tot în grupuri se duceau la vânat, pentru că armele lor erau primitive iar nu de puţine ori unii dintre ei se întorceau răniţi de fiarele pădurii. Vânau doar atât cât le trebuia pentru a-şi potoli foamea. Duceau o viaţă aspră şi luptau pentru fiecare bucăţică de mâncare pe care o aduceau la colibele lor sărăcăcioase.Într-una din zile întreg satul plecase la vânătoare. Rămăsese acasă doar o copilă bălaie, de vreo zece anişori, care avea sarcina să pună câte un lemn pe foc, pentru ca acesta să nu se stingă. Fetiţa privea încântată la focul care pâlpâia, trosnea şi arunca scântei. Jocul flăcărilor, felul cum îşi schimbau culoarea, de la albastru-fumuriu la portocaliu şi roşu o făceau să uite că este singură în satul pustiu şi putea fi oricând atacată de animalele flămânde.

Deodată fetiţa auzi nişte tipete disperate. Părea să fie glas de pasăre. Copila nu ştia ce să facă: să stea lângă foc, de care fiarele nu prea aveau curajul să se apropie, sau să se ducă să vadă ce se întâmpă? Inima îi bătea cu putere, dar curiozitatea învinse frica şi copila se îndreptă spre locul de unde veneau strigătele disperate. Şi ce-i văzu ochii? Un şarpe uriaş se încolăcise pe trunchiul unui copac şi vroia să mănânce puii unei mierle care îşi avea cuibul într-o mică scorbură a copacului. Curajoasa pasăre se repezea cu ciocul şi ghearele spre fioroasa târâtoare, dar şarpele părea să nu o bage în seamă. După atacul mierlei se oprea puţin, apoi îşi continua încet drumul. Doar o lungime de braţ îl mai despărţea de prada sa. Puii piuiau disperaţi pentru că, din glasul mamei, înţeleseseră că e mare pericol.

Atunci fetiţa îşi luă inima în dinţi, luă un băţ aprins şi cu dibăcie îl îndreptă spre capul şarpelui. Acesta nu se aşteptase la un astfel de atac. Se retrase. Apoi încercă din nou să înainteze. Dar fetiţa striga din toate puterile, arunca cu pietre, lemne şi tot ce găsea în jur. Şarpele se dădu bătut şi, fâşâind uşor, se îndreptă spre pădure.Mierla nu mai putea de bucurie. Se aşeză lângă puişori şi continua să fluiere încetişor, vrând parcă să-şi liniştească odrasele. După ce acestea au adormit, mierla zbură spre un loc doar de ea ştiut. Se întoarse după un timp ţinând în cioc un spic galben. Acesta semăna cu spicul ierbii, dar avea boabele mai mari decât cele ale firelor de iarbă. Se apropie de fetiţă şi îi zise cu glas omenesc:

– Tu mi-ai salvat puişorii, ai fost curajoasă şi bună la suflet, de aceea am să-ţi fac un dar. Ia acest spic, pune boabele în pământ, înmulţeşte-le, şi de acum înainte tu şi neamul tău nu veţi mai suferi de foame.
Fetiţa făcu precum o povăţuise pasărea. Semănă boabele, îngriji plantele răsărite, le lăsă să facă spic, apoi culese boabele şi le semănă din nou.
După câţiva ani colibele erau înconjurate de lanuri unduioase cu boabe dulci. Oamenii au învăţat să facă din aceste boabe făina, iar din făină gustoasa pâine. Seara pe lângă vetre se simţea mirosul de pâine caldă iar oamenii lăudau pământul, care hrănea grâul, ploaia care îl uda, soarle care îl cocea dar şi mintea omului, care reuşise să transforme micuţele boabe în hrana lor de toate zilele.