Petherick House

12 sept.

” -Fiica mea mi-a spus că vreţi să scrieţi despre Petherick House într-una din cărţile dumneavoastră.

-Nu chiar, am răspuns. Mă interesează mai puţin casa, cât mai ales ceea ce… ceea ce locuieşte în ea. Şi-a împreunat degetele, precum cleştii unui rac, imobilizându-şi-le de parcă ar fi vrut să le domolească tremurul.

-Locuieşte…?

-Domnule Adderstone, cred că ştiţi foarte bine la ce mă refer. Părea pe punctul de a respinge această idee, dar, chiar în clipa în care se pregătea să vorbească, şi-a închis ochii. A rămas astfel mai mult de un minut. Când şi-a deschis ochii din nou, expresia lor se schimbase într-un amestec de frică şi milă.

-Poate că aţi vrea să-mi explicaţi ce vi s-a întâmplat acolo, m-a îndemnat el. I-am spus totul. întreaga istorie, de la început până la sfârşit, de la sosirea noastră şi dispariţia lui Sarah, până la desfăşurarea anchetei. M-a ascultat în tăcere, asemenea cuiva care auzise o poveste repetata de multe ori şi care, totuşi, continua să se agaţe de fiecare cuvânt, în speranţa că, undeva, ceva s-a schimbat. Ochii îi erau aţintiţi asupra unui punct de pe peretele opus. După ce-am încheiat, a rămas gânditor timp îndelungat. Părea să-şi fi fixat privirea altundeva, departe, în orice caz, nu în camera aceea. Am lăsat să crească tăcerea până ce a umplut fiecare colţ al încăperii. Se aşternuse o linişte adâncă. Puteam să-mi aud desluşit propria respiraţie. În cele din urmă, şi-a ridicat spre mine ochii trişti.

-Este chiar mai rău decât mă temeam. A ezitat. Am văzut cum ochii îi rătăceau către un tablou de pe perete. I-am urmărit privirea. Pictura reprezenta o femeie foarte tânără, într-o rochie albă.

-Aceasta este prima mea soţie, Bryony, mi-a arătat. Ştiaţi că şi ea a dispărut la Petherick House?

-Da, am spus. Domnul Pentreath mi-a pomenit ceva.

-Ne-am stabilit acolo la scurt timp după luna noastră de miere. Am crezut… mi-am închipuit nebuneşte că prezenţa ei în casa aceea ar fi reuşit să alunge orice urmă a răului care mai rămăsese. Mi-am imaginat, chiar, că ne-am fi putut face un cămin acolo. Dar a urât Petherick House din momentul în care a pus piciorul înăuntru. Amândoi am crezut că sentimentul acesta va trece, dar, dimpotrivă, lua proporţii în fiecare zi petrecută acolo. Apoi, chiar când ne hotărâserăm să plecăm, a dispărut. N-am mai văzut-o niciodată. Pentru un moment, se cufundă în amintiri. Apoi, ochii lui îi întâlniră pe ai mei şi reluă:

-Mă gândeam că totul s-a terminat până acum. Că nu aţi auzit şi nu aţi văzut nimic. Dar constat că m-am înşelat. Se lăsă o pauză îndelungată. N-am adăugat nimic.

-Şi spuneţi că aţi rămas acolo două luni?

-Casa a redevenit tăcută, am încheiat eu o idee nerostită încă. Nu la multă vreme după… dispariţia lui Sarah. Nu eram sigur ce cuvânt să folosesc „Moarte” îmi părea prea definitiv.

-Vreţi să spuneţi „pieire”.

-Poftim?

-Este cuvântul pe care îl folosea mătuşa mea. Ori de câte ori vorbea despre sora ei, Susannah. Se opri. Un văl de durere păru să îi umbrească ochii.

-I-am dat numele ei fetei mele, continuă apoi. I-am dat acest nume într-un act de sfidare. Şi mă rog la Dumnezeu să nu ajung să regret vreodată. Scoase o mică batistă din buzunar şi îşi şterse fruntea.

-Pot să vă ajut cu ceva? am întrebat. Scutură din cap.

-Îmi revin imediat. Urmă o scurtă pauză.

-Spuneţi că Agnes se referea la dispariţia surorii ei cu cuvântul „pieire”. Înţelegea ceva anume prin asta?

-Cred, îmi explică el, că în cazul soţiei dumneavoastră a fost cu adevărat vorba de pieire. Ca lui Bryony a mea. Este un cuvânt vechi, unul dintre cele pe care le foloseau oamenii din partea locului. Nu-i mai auzi în zilele noastre. Nu-mi închipui că se folosea prea mult nici pe vremea mătuşii mele. Se referea la cazurile de dispariţie misterioasă, când se pierdea urma vreunui copil sau a vreunui tânăr. Fermierii spuneau că venea să-i ia un spirit rău, în puterea nopţii, şi că acest spirit îi ţinea închişi sub pământ. Bine, dar asta sunt poveşti de-ale cumetrelor. Şi totuşi, s-ar putea să existe în ele şi un grăunte de adevăr.

-Agnes îşi închipuia că Susannah fusese răpită? îşi scutură capul încet.

-Nu. Asta este ceea ce vroia ea să creadă oamenii. Îi ştia pe cei din partea locului, ştia cât sunt de superstiţioşi. Povestea cu pricina lega limbile celor prea curioşi. Nimeni nu ar fi pus prea multe întrebări despre aşa ceva. Nu pe vremea aceea. Dar mătuşa mea ştia mai multe. Doar ea însăşi o omorâse pe Susannah. Mătuşa mea, domnule Clare, a fost cea mai rea fiinţă din câte am cunoscut vreodată. Credeţi-mă, nu exagerez. În copilărie, n-am ştiut prea multe despre ea, dar, cu un an sau doi înainte să moară, am vizitat-o din când în când. Eram foarte tânăr pe atunci. În adolescenţă, fusesem ţinut departe de mătuşa Agnes, dar, când am împlinit douăzeci şi unu de ani, m-am simţit liber să mă văd cu oricine aş fi dorit. De fapt, era „strămătuşa” mea: tatăl meu era nepotul celei de-a doua soţii a lui Jeremiah Trevorrow, dintr-o primă căsătorie a acesteia. Tatăl lui — adică, bunicul meu — fusese crescut departe de cei din neamul Trevorrow de către rudele din partea tatălui său, din familia Adderstone. În timpul acelor vizite, ea începuse să-mi spună câte ceva despre trecut. Adevărul este că, practic, în a doua jumătate a vieţii ei nu vorbise mai cu nimeni, iar acum găsise pe cineva în faţa căruia putea să se descarce. Pe vremea aceea, încă mai trăia la Petherick House. Acolo a şi murit.

-Dar credeam că… îşi scutură capul.

-A încercat odată să scape de acolo. Casa din Truro îi aparţinuse tatălui ei. Pe vremuri, acesta avusese nişte afaceri în oraş, care îl ţineau departe de familie zile şi chiar săptămâni în şir. Ea păstrase casa şi, din când în când, facea vizite acolo. Dar întotdeuna se întorcea la Petherick. Susannah nu o lăsa să plece.

-Nu înţeleg. Camera în care stăteam dădea către o pajişte liniştită. În răstimpuri, se auzeau paşii vreunui trecător sau zgomotul maşinilor care treceau prin piaţă. Liniştea se aşternea, apoi, din nou.

-Ceva s-a întâmplat în 1887, a continuat el. Mi-a povestit câte ceva despre asta înainte de a muri. Restul l-am descoperit de unul singur. Până acum, am păstrat totul pentru mine. Dar nu cred că dumneavoastră se cade să vă ascund ceva. Deja aţi suferit destul. Meritaţi să înţelegeţi cât de puţin. Vă va linişti sufleteşte, sunt sigur. Este important să ne întoarcem cu câţiva ani în urmă, înainte de „pierderea” lui Susannah. Jeremiah Trevorrow avea două fiice, fiecare de la soţii diferite. Prima soţie, Esther, a murit când Susannah împlinise doi ani. Jeremiah s-a căsătorit cu Elizabeth Jane Wilkes, fiica unuia dintre arendaşii săi. Mai fusese căsătorită o dată înainte, aşa cum am spus, cu bunicul meu, George Adderstone. După un an de zile ea şi Jeremiah au avut un copil. Diferenţa dintre cele două fete era de patru ani. Ea se măsura însă, în mai mult decât ani de zile. Susannah, cea mai mare, a fost, după câte am auzit, un copil încântător, şi, mai târziu, o tânără fermecătoare. Păstrez o fotografie a ei: am să vi-o arăt mai târziu. Se pare că a fost întotdeauna răsfăţata tatălui său. Acesta o iubise pe mama fetiţei cu disperare şi se căsătorise cu Elizabeth-Jane doar ca să aibă cine să o îngrijească pe copilă. Pe Agnes nu a iubit-o. Era o fetiţă la fel de drăgălaşă ca şi Susannah, cu o excepţie: un semn din naştere o desfigurase. Cine ştie dacă din acest motiv sau din altul, Agnes avea o fire acră, posacă. Probabil că, în zilele noastre, un asemenea stigmat nu ar conta într-atât, dar pe vremea aceea era o adevărată tragedie. Atitudinea lui Jeremiah faţă de ea şi de mama ei a transformat-o pe Agnes în fiinţa rănită, plină de ură, care a fost o viaţă întreagă. Această situaţie se statornicise pe deplin până când fetele să fi ajuns adolescente. Când Susannah avea optsprezece ani şi Agnes doar paisprezece, a doua soţie a lui Jeremiah a murit. După câte am aflat, Elizabeth-Jane Trevorrow fusese o femeie fără personalitate. Ştiuse de rivalitatea dintre cele două fete, de ura crescândă a lui Agnes faţă de sora ei, fie că nu voise, fie că nu fusese în stare, nu reuşise să atenueze cu nimic aceste conflicte. După moartea ei, echilibrul căminului începuse să se clatine şi mai puternic, atmosfera devenise şi mai nesănătoasă. Susannah se ataşă mai tare decât oricând de tatăl ei. Era o femeie frumoasă şi nu puţini au fost bărbaţii care s-au arătat interesaţi de ea, dar, de la moartea mamei ei vitrege, a jurat să se dedice unei unice meniri — asigurarea bunăstării lui Jeremiah Trevorrow. Acesta era un om egoist, care a profitat de devotamentul ei. Agnes făcea muncile cele mai grele, dar Susannah era cea lăudată şi răsplătită. Nu cred că i-a dorit vreodată răul surorii ei. Ba, dimpotrivă. Aşa cum am spus, avea un suflet bun şi era cu totul lipsită de egoism. Dar Agnes a ajuns să-şi urască propria situaţie din ce în ce mai puternic. De pe la şaisprezece ani, Agnes a început să-şi găsească împăcarea în biserică. Nu fusese niciodată, după cum mi-a mărturisit, o femeie evlavioasă. Cu timpul, a căpătat reputaţia unei sfinte. Aceasta este calea pe care se salvează adeseori femeile şterse, neatrăgătoare sau cele stigmatizate Şi apoi, când a împlinit şaptesprezece ani, a primit o cerere în căsătorie. Un nou vicar venise la Tredannack cu un an în urmă şi enoriaşii tot stăruiau pe lângă el să-și găsească o soţie. A ales-o pe Agnes Trevorrow. Chipul ei desfigurat aproape că părea un semn al graţiei divine. Ea a acceptat şi, în anul următor, au început să facă planuri de nuntă. La câteva luni după aceea, s-a produs tragedia. Susannah Trevorrow a rămas însărcinată. Au încercat să păstreze secretul în familie, dar, într-un orăşel ca acela, s-a dovedit a fi o strădanie fară sorţi de izbândă. În scurt timp, toată parohia ajunsese la curent. A urmat o întâlnire între Agnes şi vicar: era, desigur, în afara oricărei discuţii ca ea să mai devină acum soţia lui. L-ar fi distrus, iar el era, se pare, un om ambiţios. Ei bine, Susannah a născut la timpul cuvenit. N-a spus niciodată cine a fost tatăl copilului ei, dar, din anumite aluzii, Agnes a aflat sau, cel puţin, s-a străduit să se convingă pe sine — că propriul ei tată era răspunzător. Din acel moment, ura sa, dirijată deopotrivă la adresa surorii şi a tatălui, s-a transformat în dezgust amestecat cu dorinţă de răzbunare. Familia Trevorrow a devenit şi mai retrasă decât era deja. Nimeni din Tredannack sau din St. Ives nu îi mai primea în casă, după cum nimeni nu le mai facea vizite la Petherick House. Puţinii servitori pe care îi mai aveau i-au abandonat. Copilul, Catherine, îi semăna întru totul mamei, la înfaţişare şi caracter. Când fetiţa împlinise patru ani, Agnes a făcut o descoperire care i-a sucit complet minţile. A găsit într-un sertar o copie după testamentul tatălui său. Susannah era numită acolo drept moştenitoarea lui absolută. Petherick House, case din Truro şi pământurile din Tredannack urmau să-i revină ei, în timp ce o alocaţie — nimica toată – fusese pusă deoparte pentru Agnes, ca să aibă din ce trăi. În eventualitatea morţii lui Susannah, întreaga proprietate, împreună cu tot capitalul păstrat în bancă, i-ar fi revenit lui Catherine, averea fiind administrată de tutorii săi până ce ea ar fi împlinit douăzeci şi cinci de ani. Trei morţi stăteau între Agnes şi libertatea ei. Şi existau toate motivele să se creadă că micuţa Catherine avea să-şi găsească, la timpul cuvenit, un bărbat şi să aibă proprii ei copii, cărora le-ar fi transmis în mod firesc, această moştenire. Jeremiah Trevorrow a murit în februarie 1887. Certificatul de deces declara că moartea s-a produs „din cauze naturale”. În realitate, fiica sa, Agnes, îi administrase, timp de câteva luni de zile, doze mici de otravă. Lăsase apoi să treacă o vreme, înainte de a lovi din nou. Cred că îşi pusese deja la punct mărturia pe care avea să o facă la o eventuală anchetă şi prin care ar fi susţinut că Susannah căzuse pradă unei puternice depresiuni nervoase, după moartea tatălui ei, şi sfârşise prin a se sinucide. Lunile care ar fi trecut între moartea lui Jeremiah şi dispariţia lui Susannah aveau rolul de a face credibilă ideea sinuciderii. Adderstone se opri din vorbit. O uşă se deschise şi se închise la parter. Am aşteptat să-şi continue povestirea.

– Era deja o femeie bătrână, atunci când mi-a făcut aceste mărturisiri, reluă el, dar îţi dădea impresia că totul se întâmplase alaltăieri. Amintirile nu îi dădeau pace. Mă înţelegeţi, nu mi-a spus adevărul dintr-o dată. Erau unele lucruri pe care le păstrase închise în ea pentru mai bine de şaizeci de ani. Nu se lăsau scoase la lumină cu uşurinţă. Nu vroia să rişte, folosind din nou otravă, de teamă să nu se creeze suspiciuni. În schimb, a făcut rost de cheia de la dormitorul surorii ei, de la ultimul etaj. Într-o seară, în timp ce Susannah era în cameră, a închis-o înăuntru. Catherine era cu mama ei. Agnes pregătise deja două zăvoare mari cu lacăte, ca să poată ţine uşa ferm închisă. Le-a strâns bine în şuruburi, ignorând ţipetele dinăuntru. Ţintuise deja fereastra dinspre exterior. Când, în cele din urmă, a fost mulţumită de modul în care înţepenise uşa, a coborât la parter şi şi-a pregătit cina. A rămas jos timp de patru săptămâni încheiate. Nici măcar o singură data nu a urcat în propriul ei dormitor. Din când în când, mi-a spus, o auzea pe sora ei strigând. Şi de nenumărate ori desluşise plânsetele fetiţei, zi de zi, până când se reaşternuse liniştea. Mi-a mărturisit că, în aceste împrejurări, îşi apăsa mâinile peste urechi, aşteptând ca plânsetele sau strigătele să înceteze. La capătul celei de-a patra săptămâni, a urcat la ultimul etaj şi a tras toate zăvoarele de la uşă. S-a oprit din povestit. L-am văzut înfiorându-se de oroare, de parcă putea să revadă cu ochii minţii priveliştea ce se oferise ochilor lui Agnes Trevorrow atunci când deschisese uşa. Se scurseseră deja mulţi ani, în care se gândise de nenumărate ori la această scenă, o revăzuse în vis.

-Susannah încă mai trăia.

-Trăia?

-Vă rog, lăsaţi-mă să continui. Nu-mi vine uşor. Spuneam că Susannah încă mai era în viaţă. Spărsese un ochi de sticlă în fereastră şi pusese câteva vase afară, pe pervaz. Ca urmare, putuse să adune un pic de apă, când ploaua. Din fericire, ploua destul de des în Cornwall. Dar apa strânsă astfel nu i-a folosit decât să-şi prelungească agonia. Fără nici un fel de alimente, Susannah şi fiica ei slăbiseră îngrozitor, de mai mare mila. Cu toate îngrijirile date de mama sa, copilul se sfârşise din viaţă. Când Agnes intrase în cameră, îşi văzuse sora stând ghemuită în mijlocul podelei. Îşi pierduse minţile cu totul, sau, cel puţin, aşa părea. Camera fusese făcută ţăndări. Înnebunită de sete şi de foame, Susannah rupsese în fâşii aşternuturile. Sfâşiase tapetul de pe pereţi. Propriile ei haine fuseseră distruse, până ce se transformaseră într-o masă de zdrenţe. Agnes a găsit-o goală, cu privirile ridicate spre fereastră. Era… L-am văzut înnecându-se, ca şi cum cuvintele deveniseră materie densă şi îi ieşeau cu greutate din gură.

-Era sânge pretutindeni.

-Dar cum a… cum a supravieţuit numai cu apă?

-Sunt sigur că vă daţi seama, îmi răspunse, uitându-se la mine dezamăgit. Doar nu trebuie să vă spun, cuvânt cu cuvânt. Vă rog, nu-mi cereţi asta. Am fost copleşit de un val de greaţă. Nu putea să se refere decât la un singur lucru.

-Şi Agnes ce a făcut? am întrebat.

-Când şi-a dat seama ce s-a întâmplat, nu a putut îndura gândul de a se apropia de sora ei, după cum nici pe acela, firesc, de a pune capăt suferinţelor acesteia. A închis uşa şi a încuiat-o din nou. Apoi, a luat o scară şi a urcat până la fereastra acelui dormitor. Susannah era acolo, uitându-se la ea. Agnes a adus şipci de lemn şi le-a bătut în cuie peste fereastră, închizând-o pe Susannah înăuntru. A lăsat-o în beznă pentru încă o lună. De data asta, când a deschis uşa, Susannah era deja moartă de câtva timp. Mătuşa mea n-a vrut să-mi mai spună nimic despre ceea ce a urmat. Tot ce stiu este că a făcut ea cumva si a curătat camera. A scăpat de corpul lui Susannah chiar în noaptea aceea, aruncându-l de pe stâncă. Ceea ce Susannah mai lăsase din copil a fost îngropat pe undeva, în Petherick House. Agnes nu a putut niciodată să-mi vorbească despre ceea ce s-a întâmplat după aceea. După cum ştiţi, a continuat să trăiască la Petherick. N-am reuşit niciodată să înţeleg de ce. Nici măcar acum. Stiti, obisnuiam să o vizitez acolo si am simtit că în casă ceva nu este în regulă. Eu personal nu m-aş fi stabilit acolo pentru nimic în lume. Şi totuşi, nu-mi dau seama cum, dar a reuşit să mai trăiască acolo încă mai bine de şaizeci de ani şi cred că, în fiecare zi, retrăia ceea ce se întâmplase în urmă cu toţi acei ani. Nu ştiu ce a auzit sau a văzut în tot acest timp, în nopţile lungi de iarnă, când casa era cufundată în beznă şi ea trebuia să-şi înfrunte singură stafiile. Mă trec fiori când mă gândesc la asta. Dar cred că abia la moartea ei s-au înrăutăţit lucrurile. Stafiile lui Susannah şi-ale copilului ei sunt spirite triste. Pot să te însăpimânte, dar nu cred că pot face rău cu adevărat. Cu totul altfel stau lucrurile cu Agnes Trevorrow. Aceasta şi-a luat cu ea, în mormânt, ura şi amărăciunea şi mânia. Când am venit eu Bryony în casa aceea, a fost pentru că mi-am imaginat că răul se dusese o dată cu mătuşa mea. Dar făceam o greşeală, o greşeală fatală. Casa se schimbase, înainte fusese frământată, mă tulbura. Dar după aceea… După aceea se vedea limpede că se înrădăcinase acolo ceva cu desăvârşire rău. Se uită la mine plin de compasiune.

-Mi-a răpit soţia. Şi acum s-a ridicat din trecut şi a răpit-o şi pe a dumneavoastră. Nu pot să spun decât că îmi pare, sincer, rău.”

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: