Sanctuarul – Nora Roberts

12 iul.

Fotografa de mare succes Jo Ellen Hathawaz credea că scăpase de mult din casa aceea. Acolo îşi petrecuse anii cei mai singuratici, după ce familia fusese zdrobită de dispariţia bruscă şi inexplicabilă a mamei sale. Totuşi, întinsa proprietate sudistă de lîngă coastele Georgiei, continua să-i bîntuie visele. Dar şi mai mult o terorizau fotografiile pe care i le trimitea cineva – prim-planuri stranii, instantanee candide şi, în sfîrşit, cel mai şocant şi sfîşietor portret dintre toate, o fotografie a mamei sale de mult pierdută… goală, frumoasă şi moartă.

In acest moment, Jo şi-a dat seama că este timpul să se întoarcă la Sanctuar. Cu ajutorul unui bărbat, ea încearcă să afle adevărul despre cel care o hăituieşte – şi despre trecutul tragic al mamei sale.

Dar ameninţarea care a mînat-o pe Jo înapoi spre Sanctuar a urmărit-o şi aici. Iar cei de pe insulă vor descoperi că Sanctuarul poate fi cel mai periculos loc…

Fragment:

„Visa Sanctuarul. Casa cea mare lucea alba ca o mireasa in lumina lunii, o forta luand in piept panta care domnea peste dunele de la rasarit si mlastinile de la apus, maiestuoasa ca o regina pe tron. Casa se inalta asa cum statuse timp de peste un secol, un maret tribut adus vanitatii si stralucirii omenesti, langa umbrele intunecate ale padurii de stejari, unde raul curgea intr-o tacere tenebroasa. La adapostul copacilor, licuricii sclipeau aurii, iar fapturile noptii frematau, incordate sa vaneze sau sa fie vanate. Salbaticiuni se impreunau in umbre, in secret. Nu ardea nici o lumina care sa insufleteasca ferestrele inalte si inguste ale Sanctuarului. Nici o lumina nu isi intindea bratele in semn de bun venit pe verandele gratioase, pe usile distinse. Noaptea era adanca, avand respiratia umezita de mare. Singurul sunet care s-o tulbure era al vantului fosnind prin coroanele marilor stejari si trosnetele uscate ca de degete osoase – ale frunzelor de palmieri. Coloanele albe se inaltau asemenea unor soldati strajuind veranda larga, dar nimeni nu deschidea enorma usa din fata in calea ei. Apropiindu-se, auzi scrasnetul nisipului si al scoicilor de pe drum, sub picioare. Clopoteii de vant zanganeau, cu mici note muzicale. Balansoarul de pe veranda scartaia in lanturi, insa nimeni nu statea tolanit pe el pentru a se bucura de luna si noapte. In aer plutea mirosul iasomiei si al trandafirilor moscati, pe sub cel mai puternic si sarat al marii. Incepu sa auda tunetele joase si statornice ale apei prelingandu-se peste nisip si retragandu-se spre propria-i inima. Bataile sale, acel puls constant si rabdator, le aminteau tuturor celor ce locuiau pe insula Lost Desire ca marea isi putea insusi din nou pamantul, la cea mai mica toana. Totusi, starea de spirit I se lumina la auzul ei, muzica de-acasa si din copilarie. Candva, alergase prin padurea aceea libera si salbatica precum o caprioara, ii cutreierase mlastinile, gonise de-a lungul plajelor nisipoase, cu privilegiul lipsit de griji al tineretii. Iar acum, nemaifiind copila, revenise acasa. Merse repede, grabind pasii, traversand veranda, apucand manerul mare de alama care lucea ca o comoara pierduta. Usa era incuiata.Il rasuci la stanga, apoi la dreapta, impinse in panoul gros de mahon.

– Lasati-ma sa intru, spuse ea in gand, cu inima incepand sa-i bata in piept. Am venit acasa. M-am intors.

Dar usa ramasese inchisa, incuiata. Cand isi lipi fata de geamul uneia dintre ferestrele inalte care o incadrau, nu vazu inauntru nimic altceva decat intuneric. Si o cuprinse frica. O lua la fuga, pe langa peretele casei, peste terasa , unde florile se revarsau din jardiniere si crinii dansau in formatii de culori vii. Melodia clopoteilor de vant devenise aspra si discordanta, freamatul frunzelor parea un suierat prevenitor. Trase de usa urmatoare, plangand, batand cu pumnii.

– Va rog, va rog, nu ma inchideti afara. Vreau sa vin acasa.

Suspinand, porni cu pasi poticniti pe cararea din gradina. Avea sa se duca in spate , sa intre prin veranda cu geamlac. Nu era incuiata niciodata – mama spunea ca o bucatarie trebuie sa fie intotdeauna deschisa musafirilor. Dar n-o mai gasea. Copacii cresteau desi si apropiati, taidu-i calea cu ramurile pline de muschi. Ratacita, derutata, se impiedica de radacini, chinuindu-se sa vada prin intuneric, caci coroanele copacilor acopereau luna. Vantul se intetise, urland, plesnind-o cu izbituri aspre. Frunzele prelungi si zimțate ale palmierilor o loveau ca niste spade. Se intoarse, dar in locul potecii se afla acum raul, oprindu-i drumul spre Sanctuar. Ierburile inalte de pe malurile alunecoase se leganau innebunite… ”

Pentru mine 4/5*****

Reclame

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: