O poveste tragica si plina de speranta despre iubire si pierdere, familie si supravietuire.
Victoria Nash are saptesprezece ani si se ocupa de livada de piersici a familiei sale, aflata la marginea unui orasel din Colorado. Wilson Moon este un hoinar cu un trecut misterios, hotarat sa-si traiasca viata dupa regulile lui. Torie il intalneste intamplator pe Wil la un colt de strada, o intalnire care le va schimba profund vietile.
Cand loveste tragedia, fata paraseste singurul camin pe care l-a cunoscut vreodata si fuge in munti, unde se lupta sa supravietuiasca in salbaticie fara nici o idee clara despre ceea ce ii va aduce viitorul. Pe masura ce anotimpurile se schimba, Torie constientizeaza, de asemenea, schimbarile din ea insasi, gasind in peisajul de o frumusete salbatica sensul si puterea de a merge mai departe si de a reconstrui tot ce a pierdut.
Combinand personaje de neuitat si un decor natural care-ti taie respiratia, Viata ca un rau este o poveste zguduitoare despre supravietuire si o drama pasionanta despre maturizare, adevar, soarta si cele mai profunde mistere ale iubirii.
FRAGMENT:
„Poalele munților și valea stăteau umbrite, aşteptând răbdătoare ca lumina să le hrănească peticele de verdeaţă, să le usuce glodul și să topească zăpada muiată. Am tras o gură bună din acest calm, l-am ținut ca pe un balon bine umflat în plămâni și i-am dat încetișor drumul. Surprinzător de iute, mingea strălucitoare a soarelui s-a ivit bucată cu bucată de după coama zimțată a unui pisc răsăritean, răspândindu-și lumina peste vale. A ajuns întâi unde mă oprisem eu, scăldându-mă în căldura subtilă, răsfrângându-se în picurii agăţaţi de fiece frunză și lăstar dimprejur, iluminând insecte minuscule și falfâitoare și plase scânteietoare de păianjeni invizibile cu doar o clipă în urmă. Lumina soarelui a atins scoarţa albă a plopului tremurător şi ramurile înmugurite roșiatic din încâlceala de sălcii ce mărginea pârâul, croindu- și loc încetul cu încetul. În câteva minute doar, valea s-a împestrițat cu toate nuanțele primăverii, supunându-se ivirii zorilor şi cântului sărbătoresc al păsărilor. Când soarele a atins coama muntelui şi şi-a dezlănțuit pe deplin dogoarea și lucirea, am înălțat bărbia ca să-l întâmpin pe chip. Am acceptat, în scurgerea domoală a dimineții, că mi se mai dăduse o zi. Și poate că mâine avea să mi se mai dea una. În contrast cu deznădejdea din timpul furtunii de noaptea trecută, dimineața părea să aibă potențial. Poate că planul meu avea să dea greș, însă pe când urmăream înălţarea blândă a soarelui mi s-a părut la fel de probabil să reușească. Păsările ciripeau în lege, acum planând, coborând iute şi dându-mi roată de peste tot. În voioșia lor am simțit un ghiont încurajator. Aşa că mi-am urmat viața, zi după zi, și treptat am ajuns să mă relaxez, să-mi stăvilesc groaza cu un anumit nivel de încredere. Alinarea, firește, n-a venit dintr-odată, și, adesea, când abia о întrezăream, un vuiet ori altă furtună mă înfricoșa și mă trăgea înapoi. Mi-am dat seama însă curând că lucrul și mai de căpătâi decât plantatul de semințe, săpatul latrinei ori stabilirea rânduielii de zi cu zi era nevoia de a-mi linişti mintea. Grijile și teama n- aveau să-mi schimbe starea ori soarta. Poate că orizontul nu era acasă, dar găsisem o cale de a rămâne.
Cu timpul, amurgul molatic ce se lăsa peste pajiște a ajuns să mi se pară mai mult frumos decât rău prevestitor. Sunetele şi tăcerile au devenit ele însele și-atât, apoi, în cele din urmă, fundalul obişnuit al zilei, mai mult muzică decât ameninţare. Pe parcursul acelei prime luni a înmugurit o camaraderie fragilă cu codrul. Ajunsesem să străbat ziua potrivit ritmului pe care-l ascultă din instinct toate făpturile naturii, din instinct şi milenii de obişnuinţă – vieți delimitate de răsăritul și apusul soarelui, de poruncile frigului și vipiei, de foamea corpului și nevoia de somn, de spectaculoasele învârtejiri ale furtunii și de nopțile luminoase ori negre, după fazele lunii.
Cum pământul se mai dezgheţase, am sfârșit de săpat latrina. Mi-am îndesat în raniță mâncarea ce-ar fi putut atrage urşi şi-am legat-o sus, pe o ramură de plop, la marginea cealaltă a taberei, întocmai cum făcuse Wil. În lungul laturii sudice, mai călduroase, a colibei am pus în pământ semințele pe care le luasem din bucătărie în toamna trecută. Am băut apă de pârâu cu iz de piatră și am turnat-o rece și limpede peste trupul gol. Mi-am luat timp să mă uit cu minunare la lume o vulpe furișându-se în tăcere absolută, simetria perfectă a unui bârlog de castor, cum apăreau fluturii, ca niște confetti colorate, chiar după ce se deschideau primele inflorescențe cu nectar, parada cotidiană a cocorilor migrând la înălțime, știind exact încotro se duc. Am strâns şi despicat mormane de vreascuri; am împletit o plasă de sfoară cu ochiuri largi și am vârât-o în iazul castorilor ca să prind câte-un păstrăv tânăr; mi-am cioplit un jilt cu spătar dintr-un ciot și pe el stăteam de cele mai multe ori seara, înfofolită în pătură, observând cum apune soarele și cum se domolesc glasurile pădurii, reduse treptat la ţipătul bufniței pe care o auzeam noapte de noapte fără s-o văd vreodată, admirând stelele pe măsură ce se ițeau pe pânza cerească, una câte una.”
cireșe amare 
Lasă un comentariu